Mai întâi a fost un ou, apoi porumbița extrem de grijulie. Și de o zi, pare să fie un puiuț de porumbel, ce sper că își va lua zborul cu succes, în curând. între timp a nins de vreo două ori, în zile de primăvară. Pare atât de banal. Dar e însăși viața care merge înainte.

Gândurile mele sunt zilele acestea alături de cei din linia întâi. Dar și de mame, în special de mamele în devenire. A deveni mamă e în sine un lucru atât de complex, însoțit de temeri, de griji. Să mai și naști în vremea COVID-ului… Îmi pot doar imagina ce este în sufletul acestor mame.

Mă gândesc la mine înainte de a naște. Ambele nașteri însoțite de neliniște amestecată cu bucurie, de așteptare plină de nerăbdare. Operațiile, necunoscutul, faptul că mi s-a spus la un moment dat că T. va fi bolnav, problemele mele de sănătate…Dar îmi aduc aminte mai ales de bucuria nemărginită când mi-am văzut copiii. De liniștea deplină pe care am simțit-o când le-am auzit plânsul. De profesionalismul medicilor și al tuturor celor care m-au îngrijit pe parcursul spitalizării. Temerile mele cele mai mari au dispărut după ce mi-am văzut, chiar și preț de o secundă bebelușii. Și tot ce a rămas în urma experiențelor avute e numai bucurie.

Să nu știi unde naști, dacă e în orașul tău sau la zeci de kilometri distanță. Să nu știi cum vor fi medicii. Oare îi afectează faptul că e pandemie? Oare se vor comporta la fel? Sunt întrebări firești, dar din experiența mea de mamă vă asigur de un lucru: cine își pune propria viață în slujba vieții altora, nu poate face decât lucruri bune.

Cadrele medicale cu care veți interacționa zilele acestea sunt aceleași de dinainte de pandemie. Poate că au alte măști de protecție sau viziere, dar în spatele lor sunt aceiași oameni.
Viața merge înainte! Chiar și în cele mai vitrege condiții. E un dat al firii. Iar voi sunteți pe mâini bune!