Faptul că nu am putut alăpta, că nu mi-am putut hrăni copilul cu laptele meu, la sân a fost devastator. Mă pregătisem, făcusem cursuri înainte, pornisem cu ideea că e simplu, e natural, pui copilul la sân, toate mamele care vor pot, dar la mine nu s-a putut. Pe parcurs am citit atât de multe încât aș fi putut deveni consultant în alăptare, dar pur și simplu nu a mers. Nicăieri nu se vorbea despre faptul că uneori nu se poate, pe toate grupurile citeam că toate mamele pot alăpta dacă vor. Mi s-a vorbit apoi despre insuficiența de țesut glandular și am înțeles de ce nu am putut. Am înțeles că alăptarea se poate realiza, dar nu întotdeauna exclusiv. Și asta a fost nuanța de care nu mi s-a vorbit niciodată înainte de a naște.
O mamă

Într-o lume în care promovăm alăptarea drept normă biologică, act de hrănire simplu și „natural” mamele care nu reușesc să alăpteze deși și-au dorit foarte mult se confruntă cu durerea pierderii. Asta se simte ca un doliu.

Văd asta la unele din mamele cu care lucrez, care ajung la mine după 1-2-3 consultanți în alăptare, care au încercat tot ce se putea încerca, dar lucrurile pur și simplu nu au mers așa cum anticipau.

Care sunt cauzele pentru care alăptarea nu merge, în ciuda sprijinului competent și al voinței mamei? Nu e loc să povestesc aici, spun doar că un procent din mame (mai mare de 2%) nu reușesc să genereze lactație exclusivă, ca urmare a unui cumul de factori, complex și încă neelucidat pe deplin.

Să nu reușești să alăptezi, deși ți-ai dorit foarte mult e pentru unele mame o durere emoțională mare. Cei din jurul mamei o trec deseori cu vederea. Durere pe care ar fi bine să o recunoaștem și să o conținem, însoțind mama spre vindecare, spre a ajunge să vadă și să simtă cât de valoroasă e, indiferent dacă a reușit sau nu să alăpteze.

Care sunt semnele „doliului” de alăptare?

Cercetătorii (Kubler-Ross, 1969) au descris un „tablou” al doliului pe care îl văd deseori la mamele care trec prin suferința pierderii alăptării ideale. Conform ului Kubler-Ross, persoanele aflate în durerea pierderii trec prin etape precum: negarea, furia, negocierea, depresia pentru ca în final să accepte situația. Cercetările realizate asupra doliului nu au identificat traversarea exactă a acestor faze, însă mulți dintre noi ne putem regăsi în ele atunci când ne confruntăm cu o pierdere importantă.

Negarea

Am avut cazuri în care mamelor le-a luat câteva luni de zile pentru a accepta realitatea: hrănirea exclusivă cu lapte matern pur și simplu nu mergea. Cazuri de faliment de creștere a bebelușului, văzut și diagnosticat corect de alții înaintea mea, dar pe care mama pur și simplu nu îl accepta ca posibilitate. Pentru că nimeni nu și-a făcut timp să înțeleagă durerea mamei, drept cauză a imposibilității de a vedea corect realitatea.

Furia

Când pierdem pe cineva sau ceva drag, mulți dintre noi ne simțim furioși, neliniștiți, căutăm vinovați în alții, în noi. „Poate dacă începeam să mă pompez mai repede…”, „Poate dacă mi s-ar fi explicat din prima zi că atașarea bebelușului nu e bună”, „Poate dacă mă informam mai mult și alăptam încă din prima oră de la naștere”. Uneori furia e îndreptată asupra altora. În sufletul mamelor care critică alte mame care își spun povestea de alăptarea, în inima mamelor deranjate de promovarea alăptării e de multe ori durerea de a nu fi reușit în alăptare.

Negocierea

E etapa în care mama încearcă să reia toate strategiile de a face ca alăptarea să meargă, trecând prin mai multe cicluri de căutare și găsire de soluții.

Depresia

Tristețea copleșitoare că nu a mers, ruminațiile, căutarea compulsivă de informații online, anxietatea se adaugă auto-învinovățirii: „Nu sunt o mamă bună”, „Ce fel de mamă sunt eu dacă corpul meu m-a lăsat baltă”, „Ce fel de mamă pot fi eu, dacă nu am reușit să fac ceva despre care se zice că e atât de simplu și natural?”, „Oare ce se va întâmpla cu copilul meu pentru că nu l-am alăptat?”

Acceptarea

Pe măsură ce trece timpul, mamele îndurerate de pierderea alăptării ajung să nu mai simtă durerea atât de intens. Dacă la început simpla apariție în feed a unei postări despre alăptare trezea lacrimi, în timp mama face pace cu ea și cu ceea ce s-a întâmplat.

De regulă, odată cu acceptarea mama capătă resurse noi ca urmare a trecerii printr-o astfel de experiență.

Cât durează tot procesul, de la negare la acceptare?

Durata procesului diferă de la mamă la mamă.
Fiecare mamă are un ritm propriu de vindecare
Procesul nu e liniar. Poate că ne așteptăm ca de la negare să ajungem treptat la acceptare.
Studiile ne arată că acest tipar „clasic” de traversare a pierderii nu e valabil pentru toată lumea.
Unele persoane nu trec prin toate cele 5 etape, altele trec prin aceleași etape de mai multe ori.

Cum (mă) pot ajuta?

De regulă, doliul nu necesită intervenție psihiatrică, fiind considerat o reacție normală față de pierderea cuiva drag sau a ceva important. Este valabil și pentru durerea resimțită de mamă față de imposibilitatea de a alăpta așa cum și-a dorit.

Iată ce poate ajuta:

Înțelegerea procesului
Blândețea față de sine
Relatarea poveștii
Concentrarea pe activitățile, persoanele care continuă să aducă bucurie
Activitatea fizică regulată
Activități care aduc plăcere și răspund nevoilor personale
Consilierea psihologică

Ce nu e de ajutor?

Grăbirea procesului
Fuga de durere. Atunci când durerea nu e recunoscută, atunci când nu împărtășim celorlalți că suntem în durere, durerea nu dispare. Rămâne în noi, se convertește, capătă alte forme surprinzătoare prin care iese la suprafață. Ex: furia continuă, inexplicabilă, tulburarea depresivă.
Replici precum „trec peste”, „lasă că nici altele nu au alăptat și pentru asta nu au pățit nimic”, „important e că tu și bebe sunteți sănătoși” NU ajută, deoarece invalidează, nu recunosc durerea mamei.

Este durerea de a nu reuși să alăptezi totuna cu depresia?

Trecerea prin pierderea alăptării nu e totuna cu depresia. Însă, sub influența mai multor factori, depresia se poate instala oricând în perioada perinatală (sarcină și primul an de la naștere).

În cazul apariției simptomelor de depresie se recomandă evaluare psihologică și în funcție de severitate, colaborarea cu medicul psihiatru.

În cazurile în care intensitatea simptomelor sau a comportamentelor determinate de stres-ul de a nu putea alăpta este semnificativă clinic, putem vorbi chiar de tulburare de adaptare. Aceasta poate fi, în unele cazuri însoțită de manifestări depresive, anxioase sau modificări de comportament.

Foto: Yuris Alhumaydy