Există situații în parenting când „nimic nu pare să funcționeze”.

Fie că vorbim de copii care „nu ascultă”, de agitație din cauze inexplicabile (după ce s-au eliminat toate pistele posibile) la copilul mic sau chiar le bebeluș, de procese de înțărcare blândă care bat pasul pe loc spre descurajarea părintelui, de copii „rezistenți” la somn, de copiii care „te provoacă”.

În ghilimele am pus sintagme pe care le aud des, în special de la adulții din jurul familiei în cauză.

Când analizezi situația constați că în ecuație avem un copil tipic și niște părinți implicați si dedicați, care fac totul ca la carte… Cea mai bună carte de parenting… și aici adăugați titlul pe care îl doriți voi și care a rezonat cel mai mult cu valorile voastre.

Ceea ce complică și mai mult datele „problemei”. Care e așadar cauza pentru care „totul (pare că) merge atât de greu”?

Răspunsul meu s-ar putea să vă surprindă. Și menționez de pe acum că, în mod evident, nu e răspunsul pentru toate problemele de parentaj.

Uneori, părinții uită / nu pot / nu știu / sau contextul nu le permite să se (mai) conecteze cu sine și nevoile lor. Iar de acolo până la episoade de deconectare emoțională inconștientă cu copilul nu e decât un pas.

Universul copilului și manifestările sale devin astfel simptom. Nu pentru lipsa de competență sau de atenție a părintelui față de copil. Nu pentru lipsa de conectare emoțională a părintelui cu copilul. Ci, în mod paradoxal, pentru lipsa de conectare a părintelui cu sine.

A fi mamă presupune cedarea unui spațiu mare din universul propriu și din sine. E o condiție esențială pentru supraviețuirea copilului mic si e in mare parte instinctuală.

Ce este foarte dificil (și din păcate nu ne spune nimeni asta) este ca pe măsură ce copilul crește să începem să ne recâștigăm, pas cu pas, parte din universul nostru împărtășit cu copilul.

De fapt a recâștiga sună atât de dur, în fapt nu a fost și nu este o luptă. Mai degrabă să ne reconstruim universul nostru în universul relației cu copilul.

Da, poți și trebuie să ai, ca mamă, spațiul tău personal. Nevoile tale, dorințele tale, timpul tău! Toate acestea pot exista împreună cu dedicarea față de copil.

Dacă ai citit până acum, ce încerc eu de fapt să spun e că, uneori, copilul e cel care îți arată că e timpul să ai și tu timpul tău.

E timpul să ai grijă de tine, să îți explorezi nevoile și dorințele, să rezolvi dificultatea maternă cu care te confrunți. Dificultate ce uneori poate lua chiar și forma depresiei.

Atunci când procedăm  „ca la carte” și nimic nu pare să funcționeze, prin comportamentul său, copilul îți arată că nu e nevoie să mai faci ceva în plus pentru el, ci e timpul ca grjja de care dovadă să te „hrănească” și pe tine !