Aud din ce în ce mai des de „autoliniștire” (self soothing) la bebeluși.

Conceptul de autoliniștire este frecvent utilizat în legătură cu somnul bebelușilor pe principiul că un bebeluș care învață să (re)adoarmă fără ajutorul adultului, „să lege ciclurile de somn” fără intervenția adultului e un bebeluș care a învățat să se autoliniștească.

În acest context, autoliniștirea e prezentată drept achiziție de dezvoltare, milestone, reper pe care bebelușii ideali trebuie să îl bifeze.

Când din diverse motive, un bebeluș se manifestă cerând cu intensitate prezența părintelui, el e catalogat drept un bebeluș ai cărui părinți au ratat șansa de a-l învăța autoliniștirea.

Absența capacității de „autoliniștire” a devenit versiunea contemporană, împrumutată din afară a lui „s-a învățat în brațe”.

Sintagmă foarte des utilizată pe vremea în care mamele noastre se întorceau în mod obligatoriu la 3 luni de zile la muncă și erau nevoite să se separe fizic și emoțional de bebeluș.

S-au scris mii de articole pe tema modalităților de a învăța un bebeluș să aibă nevoie redusă de prezența părintelui: la somn, în momente de veghe, în momente de joacă.

Și e de înțeles de ce aceste intervenții sunt  prevalente în societățile care oferă timp și posibilități reduse părinților de a sta cu bebelușul acasă și dincolo de primele sale săptămâni de viață.

Nu e o coincidență faptul că cele mai multe discuții despre autoliniștire, tehnici de training de somn, cicluri de somn legate pe timpul nopții se poartă în țările în care mamele revin la scurt timp de la naștere, la muncă.

Bebelușii nu sunt configurați să se liniștească singuri

Bebelușii nu sunt configurați să se liniștească singuri, fără ajutorul adultului.

Cei mai vulnerabili puișori de mamifer sunt configurați să crească pe adult (la propriu în brațele sale) și să se dezvolte prin comunicare directă cu părintele.

O comunicare de tipul bebelușul semnalizează – părintele răspunde semnalului.

Creierul bebelușului se dezvoltă pe parcursul primilor ani de viață ca urmare a interacțiunii frecvente cu adultul.

Nu există stimul mai puternic pentru dezvoltarea creierului la vârste mici decât răspunsul părintelui la „chemarea” copilului.

Bebelușul semnalizează o problemă / un disconfort / o supărare prin plâns – părintele răspunde, bebelușul inițiază comunicarea cu adultul zâmbind – părintele răspunde zâmbind și el, bebelușul gângurește – părintele răspunde silabisind și el, instinctiv, bebelușul se trezește noaptea – părintele răspunde, bebelușul devine neliniștit – părintele răspunde liniștindu-l.

Toate aceste scenarii care se repetă ceas de ceas, zi de zi, noapte de noapte, generează căi neuronale, trasee, drumuri prin minunatul creier „plastic” al bebelușului. Atunci când adultul răspunde, bebelușul „învață”.

Când părintele răspunde, copilul învață că poate avea încredere

Repetarea interacțiunilor, în buclă, generează în timp modele interne „de lucru”, reprezentări mentale pe care copilul le va utiliza și ca adult.

Când părintele răspunde, copilul învață că adultul e acolo, că e de încredere și că poate avea încredere. Se formează astfel un tipar, o „lentilă” prin care viitorul adult va privi relațiile cu ceilalți.

Când bebelușul și mai apoi copilul mic semnalizează „dereglarea”  iar părintele răspunde, copilul învață autoreglarea.

Nicăieri în acest proces copilul nu e singur, nicăieri nu e pe modul „auto”, căci dacă ar fi nu s-ar mai dezvolta corespunzător.

Creierul copilului mic – peste un milion de legături neuronale noi pe secundă

Creierul bebelușului e plastic nu în sensul că e din material plastic, ci în sensul că e maleabil, că e modelabil în funcție de exact acele experiențe pe care le-a trăit în primii ani de viață.

În primii ani de viață, la fiecare secundă, în creierul copilului se formează peste un milion de legături neuronale noi.

Primii ani de viață sunt ceea ce specialiștii numesc „fereastră de oportunitate” în dezvoltarea umană.

Nu ne mai întâlnim cu un astfel de eveniment decât în adolescență (însă nu la același nivel).

În acest context, autoliniștirea la vârste mici și felul în care e pur și simplu „marketată” nu are niciun sens pentru bebeluș.

Nu e niciun beneficiu evoluționist ca un bebeluș (vulnerabil prin natura sa), cu creierul în plină dezvoltare dependentă de prezența adultului, să fie capabil să stăpânească la perfecție capacitatea de a se autoliniști.

Astfel încât să nu mai aibă nevoie de adultul care îl „învață”, într-o etapă cheie de dezvoltare.

Poate fi învățarea autoliniștirii periculoasă?

Pentru corectitudine trebuie menționat că bebelușii vin pe lume cu niște mecanisme bazale de „autoliniștire”.

Ați văzut vreodată un bebeluș care își duce mânuța la gură pentru a-și calma pe moment senzația de foame?

Sau un bebeluș care „își cântă să adoarmă?”

Acestea sunt însă mecanisme bazale și sunt menite să fie așa.

Sugarul căruia îi e foame și căruia nu i se oferă hrană va începe la un moment dat să plângă viguros.

Sau (în cazuri extreme, de faliment de creștere, aport insuficient la modul cronic de hrană) va deveni letargic (ca mecanism de protecție prin reducerea consumului energetic).

Cât de mult este prea mult?

În aceste condiții, întrebarea pe care merită să ne-o punem este „care e punctul până la care mergem cu dezvoltarea autoliniștirii le bebeluși?”

Cât de mult e permis în a învăța bebelușul să se autoliniștească dacă nu e pregătit să o facă?

Cât de mult e prea mult atunci când autoliniștirea se învață cu prețul unui bebeluș care plânge neconsolat, fără a avea adultul în preajmă? Iar acest tipar de interacțiune se repetă.

În această ecuație nu e vorba doar de atașament.

Poate fi însă vorba și de ratarea unor semnale de disconfort pe care bebelușul le dă pentru a semnaliza probleme de sănătate, dureri, aport insuficient de hrană.

Poate fi vorba (dacă devine un tipar uzual de interacțiune părinte copil) de ratarea unor oportunități de dezvoltare.

Și de configurarea (într-o etapă critică de dezvoltare) a unor „lentile” prin care viitorul adult va privi lumea cu neîncredere.