Aud des treaba asta cu ”și când nu mai poți, mai poți un pic”. Foarte des ca (auto) încurajare. Foarte des am auzit-o în cercurile de mame.

Nu e de mirare, pentru că a fi mamă la început de drum, fără sprijin, se poate transforma într-una din cele mai neprevăzute experiențe de viață. Și când ajungi la capătul puterilor, fără prea mult ajutor, ce poți face altceva decât să îți spui “hai că mai pot, hai că mai trece o zi”. Tragi de tine, trece și ziua aia grea și parcă a doua zi e mai bine. Trece și noaptea albă și parcă a doua zi e suportabilă. Vine seara, vine soțul de la muncă, vin sărbătorile se întorc soții plecați în afară, parcă viața capătă altă culoare. Și îți confirmă. Că dacă ieri ai fost la capătul puterilor, iată ai mai rezistat un pic și parcă a fost mai bine. În concluzie, e clar că și când nu mai poți, parcă tot mai poți un pic.

Vă spun însă sincer că eu nu (mai) cred în această metodă de încurajare. Și asta vine de la femeia care și-a trăit aproape toată viață după regula lui „când nu mai pot, mai pot un pic”. Privind strict la rezultate, poate că m-a ajutat să trec peste niște obstacole peste care alții nu ar fi trecut.

Dar i-am simțit totuși efectele adverse: obișnuită să pot tot timpul, nu mi-am dat seama că pot și trebuie să cer ajutor în situații care mă depășeau. Am ajuns astfel deseori la burnout, epuizare, suprasaturație, depresie. Apoi, obișnuită să pot tot timpul, i-am obișnuit și pe ceilalți că pot tot timpul. Și am preluat fără să vreau asupra mea și din responsabilitățile lor. Și din ceea ce trebuiau să facă ei. Și credeți-mă că vin momente în viața fiecărui om când chiar nu mai poate. Mai ales când duce în spate și ceva din viața celorlalți. Celorlați însă le va fi foarte greu să înțeleagă acest lucru.

Așa că atunci când  când folosești prea des acest „și când nu mai poți, mai poți un pic”, când tragi de tine de una singură chiar în situații în care ai putea avea ajutor, gândește-te că vei ajunge să te obișnuiești cu stilul acesta de a rezolva probleme. Și nu e o strategie eficientă pe termen lung.

Pentru că acest „când nu mai poți, mai poți un pic” e bun pentru situații de criză, pentru a lupta pentru supraviețuire, pentru a trece prin războaie. E ok în situații excepționale, nu în viața de zi cu zi.

Poate că ai mai auzit replica asta undeva. Nu știi de unde să o iei, sau poate că îți aduci acum aminte că ai mai auzit-o pe mama ta spunând „când nu mai poți, mai poți un pic”. Sau pe bunica ta. Dar aceste femei au trăit alte vremuri decât trăiești tu. Ele chiar au luptat pentru supraviețuire, chiar dacă nu neapărat într-un război cu arme și foc. Ele nu au avut la cine să apeleze pentru ajutor sau înțelegere. Dar tu ai.

Uneori îți spui că „și când nu mai poți, mai poți un pic” este despre o calitate de mamă – sacrificiul. Dar repet, sacrificiul e ceva la care recurgem în situații limită. Da, dacă ar veni sfârșitul lumii și familia mea ar avea doar două locuri pe arca salvatoare, aș renunța cu siguranța la viața mea  pentru a-și ocupa copiii mei locurile. Da, dacă am trăi în foamete nu aș mânca eu ca să mănânce copiii mei. Da, nu aș sta pe gânduri să îmi dau viața pentru ei dacă ajungem într-o situație limită. Mi-aș da organele, măduva, celulele stem, tot sângele și suflarea dacă asta face diferența. Dar chiar e toată viața ta o situație limită?

Așa că dacă te încurajezi cu „și când nu mai pot, mai pot un pic”, nu face din asta un obicei după care să îți ghidezi viața. Folosește-te de această sintagmă doar în situații de criză, dar asigură-te că faci cumva să ceri ajutor.

Știu și asta, că să ceri ajutor e dificil, mai ales dacă te-ai obișnuit deja să duci tot greul. Dar a cere ajutor începe întotdeauna cu a-ți recunoaște la modul sănătos, vulnerabilitatea. Începe cu rostirea sănătoasă a lui „nu mai pot”