De peste o lună, mă confrunt cu ceea ce multi dintre voi începeți să trăiți – școala online. O adevărată încercare ca părinte, copil, profesor.

Într-un exercițiu de vulnerabilitate autoimpusă îmi recunosc mie cât de greu îmi e, cât de mult sufăr după gura de oxigen pe care mi-o dădea absența copiilor, câteva ore pe zi.

Nu pot descrie în cuvinte oboseala generată de munca dublă, insecuritatea financiară.
Frustrarea de a nu mai avea viața socială si așa șubrezită de 7 ani de izolare mămicească, la pachet cu drame personale ce m-au îngenuncheat pe alocuri.

Ecourile pe care toată această situație le are asupra vieții noastre ca familie, asupra comunității.
De peste jumătate de an, ne confruntăm cu toții cu ceva ce nu am mai trăit.
Toata lumea suferă, sub o formă sau alta. E nesiguranță, e frică, e negare, e incertitudine, e izolare, sunt blocaje pe multe planuri, la unii dintre noi sunt pierderi de nereparat. Unii manifestă semnele evidente ale dezadaptării in plan psihic. Și toate acesteau au dimensiuni globale.

Mamele pe care le văd în consilierea în alăptare sau de somn (virtual, deoarece față în față e prea riscant) au niveluri mai mari ca oricând de anxietate și depresie. E o perioadă nefastă pentru a fi părinte, la modul general vorbind. Și dacă mamelor le-a fost greu in mod tradițional de-a lungul istoriei, acum traversăm o perioadă în care le e și mai dificilă adaptarea la un rol atât de copleșitor.

Știți ce simt că e cel mai periculos în această perioadă? Să credem că totul e normal! Să credem despre noi și despre viața noastră că trebuie și poate să fie ca înainte. Nu are cum să fie așa!
Încăpățânarea de a ne raporta la performanțele noastre de dinainte de pandemie, la ce fel de părinți eram atunci, la ce viață aveam, la cum se comportau copiii noștri…toate acestea simt că ne adâncesc și mai mult în prăpastie.

Ce mă ajută pe mine, atât cât să mă mențin pe linia de plutire?

🔆 Mi-am impus să îmi dau voie să fiu vulnerabilă. Să recunosc că mi-e greu, să mă plâng mie însămi. Îmi aloc timp zilnic pentru asta, îi dau o limită ca să nu cad în butoiul de plângere. Dar mă forțez să mă opresc din încercarea de a mă comporta ca și cum totul e normal. Asta mă conectează la realitatea pe care o trăim, iar pentru mine e adaptativ. Înot în voia curentului, nu împotriva lui. Nu e situația ideală că trebuie să înot într-o mare agitată, dar îmi dau timp să analizez obiectiv situația. Și când văd în ce direcție o ia curentul măcar nu mai consum energie ca să înot contrar lui. Sunt prezentă, dar mă las îm voia lui și stiu că atâta timp cât sunt prezentă, voi ieși la mal.

🔅 Am încetat să urmăresc în social media oameni, conturi in care totul este roz si frumos. Nu e nevoie de filosofări și floricele stilistice pe tema asta, o spun pe șleau : nu există fake mai mare ca viața prezentată în social media. E definiția falsului. Nu am nevoie să văd scenariul de viață perfectă, organizată, frumoasă și fericită a altuia prin comparație cu haznaua în care se scaldă o omenire întreagă.

🔆 Ies în natură cât de des pot. E medicament. Mă uit la pădure, la frunze, în curând voi imbrățișa copacii, in lipsă de altceva. Natura îți tine mintea liberă. Si dacă ai suficientă înțelepciune să nu mergi uitându-te în telefon, te scutește de oboseala care îți acaparează creierul.

🔆 Încerc să îmi sun prietenii și rudele. Asta e extrem de dificil pentru mine, care în situații de criză, in loc să tend and befriend, devin pustnică. Dar una din treburile pe care le tot procastinez e să imi iau prietenii apropiați si rudele, la rând și să îi sun ca să le aud vocea.

🔆 Mă iau la trântă cu propriul prefecționism. Mi-e greu să accept că al meu copil va scrie prost după acest an, va avea lacune din cauză că școala online pur și simplu nu e pentru noi. Că eu nu am răbdarea de a face lecții cu el ca un profesor. Dar la fel vor fi și ceilalti copii. Traversăm o dramă comună, generațională.

🔆 Le scriu și altora cât de nasoală e viața mea. Nu am nimic de pierdut din a mă arăta umana, cum nu am nimic de câștigat din a etala celorlalți o falsă perfecțiune. Serios, chiar o să mai țină cineva minte calitățile de gospodină sau de mamă organizată ale cuiva, în timp ce intreaga omenire își plânge in pumni? E vremea în care ne străduim să nu ne pierdem mințile, nu cea în care facem concursuri de gătit.

Ce strategii de supraviețuire aveti voi , în jobenul vostru?