Cum e să alăptezi un copil mai mare de doi ani?

Am stat ceva să mă gândesc înainte de a scrie această postare. Să spun, să nu spun cât am alăptat la fiecare copil în parte? Dacă spun și automat cineva va crede că vreau să demonstrez ceva cu asta? Sau dacă asta le va face pe clientele mele să simtă vreo presiune cât de mică? Sau dacă pățesc la fel ca atunci când am scris prima dată despre alăptarea în public

Acum aproape 6 ani, pe vremea când eram însărcinată cu primul copil nu mi-aș fi imaginat că voi alăpta atât de mult timp. De fapt nici nu mă gândeam serios la alăptare. Credeam că e ceva ce toate mamele reușesc să facă și că va veni de la sine. Dar nu a fost să fie așa, problemele la începutul alăptării lui T au fost atât de mari, eforturile mele asemenea, așa că în momentul în care le-am depășit am decis să mă bucur cu adevărat de această relația frumoasă și să las lucrurile să evolueze de la sine, în ritmul lor.

Ritmul a fost de așa natură că T a fost alăptat până la 3 ani și câteva luni. Câte luni mai exact? Nici eu nu mai știu. Știu doar că după o perioadă de rărire a supturilor (o dată la câteva zile), pe fondul sarcinii, T. a ajuns să îmi spună că nu mai dorește să fie alăptat, pentru că laptele are gust de pizza și de sare. În acea perioadă îl alăptam și pe fratele de câteva luni,  deci puțin probabil să fi fost o scădere a producției de lapte și schimbarea gustului laptelui aferentă.

Pur și simplu, T. a decis că nu mai vrea. Și mi-a spus-o în cuvintele sale. Am încercat să îi ofer și lapte matern în alt recipient, dar nu a mai dorit. Și așa s-a încheiat aventura noastră în alăptare. Am făcut ceva special pentru a se finaliza? Nu. Absolut totul a venit de la sine. Am simțit ceva anume vis a vis de asta? Am simțit doar că s-a întâmplat un alt fapt banal de viață. Atât de firesc s-a încheiat relația noastră de alăptare. Fără drame și fără resentimente. Fără lacrimi și fără regrete. De ambele părți.

Alăptarea lui T – cea care a fost centrul existenței începuturilor mele în viața de mamă, cea pentru care am depus cel mai mare efort din tot ce am făcut eu vreodată, cea pentru care am plâns și am râs în primele luni, cea care mi-a schimbat profesia, s-a încheiat la fel de firesc ca apusul soarelui. Cu obișnuința unei noi zile ce avea să înceapă, odată cu răsăritul lui. Alt răsărit, altă zi, apoi alt apus.

Oamenii își imaginează că mamele care alăptează extins sunt niște ciudate

Am început prin a vorbi despre un sfârșit fără drame tocmai pentru a vă arăta că ceva ce se termină atât de firesc, este firesc. Știind atât de puține despre alăptare, văzând atât de puține mame alăptând mulți oameni își imaginează că mamele care alăptează peste o anumită vârstă, fac parte dintr-o sectă, sau că sunt cel puțin niște ciudate, fără viață personală. Care insistă să bage țâța în gură doar ca să țină copilul aproape de ele.

În cei 5 ani de când alăptez fără încetare (alăptarea lui T. s-a suprapus peste 2 sarcini, iar după înțărcarea lui continuu să îl alăptez pe R. care are acum imediat 3 ani) – am ieșit din casă, m-am dus la nunți, la petreceri, la Revelioane, în club, am muncit (de la vârsta de 1 an a fiecărui copil muncesc și în afara casei deci am fost despărțită de copii câteva ore pe zi). Am trecut printr-o operație, am călătorit, am pierdut o mamă, am pierdut prieteni, am câștigat alții noi, am făcut firme, am derulat proiecte, am câștigat proiecte. Ce vreau să zic e că viața mea a mers la fel ca a oricărei alte femei. Nimic deosebit.

Când am început să alăptez nu mi-aș fi imaginat că va dura atât

Când am început să alăptez nu mi-aș fi imaginat că va dura atât. De ce? Pentru că nu mi-am dat niciun termen limită. Nu mi-am impus niciun standard. Știam că vreau să alăptez, măcar până la 6 luni, în cazul lui T., iar apoi nu ne-am mai oprit decât când a vrut el. Și am continuat cu cel mic. E totul atât de firesc, atât de bine inserat în viața noastră încât nu a fost niciodată ceva asupra căruia să reflectăm în consiliu de familie. Nu m-a întrebat nici soțul cât mai am de gând să alăptez? Probabil s-a bucurat de avantajul nemărginit că atâta timp cât alăptez e cu siguranță cineva care reușește să calmeze copilul în orice context. Nu m-au întrebat nici rudele, nici părinții, nici oamenii pe stradă.

O singură dată m-am simțit cu adevărat pusă într-o situație delicată. R. avea un pic peste 1 an iar eu am decis că e momentul să fac ceva împotriva melasmei (a petelor pigmentare) cu care am rămas în urma sarcinii și a acneei moderate cu care mă pricopsisem. Știind că există o serie de creme ce pot fi folosite în siguranță și pe perioada alăptării, m-am dus la medicul dermatolog. Care m-a făcut indirect nebună (pe vremea mea dacă vroiai să alăptezi mai mult de 6 luni erai considerată nebună) și a refuzat să îmi prescrie vreun tratament. Am simțit în acel moment ceea ce simt mamele în astfel de situații, stigmatul de a alăpta. Mai rău decât orice boală. Și de multe ori acest stigmat vine cu dedicație (am auzit ridicându-se la fileu problema alăptării extinse chiar și în ședințe de grădiniță), cei care își arată în mod subiectiv, uneori jignitor surprinderea vis a vis de alăptarea dincolo de vârsta pe care o consideră ei normală (6 luni, 1 an, 2 ani), au niște neîmpliniri.

De multe ori, atunci când cineva emite opinii foarte vocale anti alăptare după 1 an sau 2, în realitate e vocea femeii rănite care poate ar fi vrut, undeva în adâncul sufletului ei să (mai) alăpteze, dar nu a reușit și nici nu s-a împăcat cu asta. E vocea aia interioară care șoptește “Uite-te la asta, alăptează de 3 ani, iar eu nu am reușit nici măcar 2 săptămâni”. Astfel că eu înțeleg că nu e cazul să spun nimic și nici să mă simt jignită. Alăptarea e relația construită între mine și copilul meu, iar ce spun ceilalți e mai degrabă despre ei decât despre mine.

Cum e să alăptezi un copil mai mare?

Cel puțin în cazul meu, odată cu reluarea activității, copiii au mers fie la grădiniță, fie câteva ore la bunici. Alăptarea se întâmplă uneori dimneața (imediat după trezire) și după masa sau seara, înainte de culcare. R. doarme pe toată durata nopții (și așa a fost și cu T după 2 ani), în altă cameră, în pat cu fratele său. Nu a fost nevoie de niciun fel de dresaj, a venit de la sine. Exact, toate spaimele acelea că dacă îți adormi copilul la sân îi creezi proaste obiceiuri de somn pe toată viața, sunt doar spaime sau cel mult marketing.

Rareori se mai trezește noaptea și vine la mine în pat. De regulă își mărește frecvența supturilor când e bolnav. Per ansamblu amibii mei copii, băieți cu temperamente diferite, diametral opuse sunt ceea ce societatea consideră drept copii independenți. În puținele ocazii (doar două) în care am avut cu cine să îi lăsăm peste noapte au adormit fără probleme cu altcineva.

Vreau țiți buba și țiți nița

Să alăptezi un copil mai mare poate fi amuzant, de-a dreptul. Să zicem că tu poate nu vrei în acel moment să îi oferi sânul și i-o spui cu onestitate (apropos ăsta e o interacțiune ce aută la dezvoltarea emoționaă a copilului, acesta e la vârste mai mari jocul de trecere de la interdependența de mamă la independență). Și copilul îți face o scenă foarte teatrală sau cu cea mai mieroasă voce posibilă îți spune „Nu, acum nu mănânci. Acum îmi dai țiți”. Sau râsetele însoțite de „tiți zece” (am dezvoltat eu o tehnică în joacă ce a prins foarte bine la copilul meu. În momentele în care mă simțeam prea epuizată să îl las cu orele la sân, îi propuneam să numărăm până la zece și apoi să punem punct). Sau „țiți nița” și „țiți buba” (așa mi-a botezat sânii. Unul are o aluniță în jurul areolei, celălalt un semn de la o arsursă superficială a pielii). Sau momentele în care îți aduce la alăptat jucăriile preferate. Sau momente de maximă sinceritate în care tu îl întrebi spontan, fix în timp ce stă la sân „Pe cine iubești mai mult, pe mami sau pe țiți?” Iar el âți răspunde extrem de sincer „pe țiți iubesc”, confirmându-ți ceea ce ai înțeles de mult că tu ești de fapt o extensie a sânului și nicidecum sânul nu e o extensie a ta.

De ce am ales să continuu să alăptez?

Tocmai pentru motivele de mai sus. Pentru bucuria băiețelului meu independent și perfect adaptat fără mine, de a se reconecta cu ceva ce i-a adus atâta alinare de-a lungul timpului. Pentru bucuria lui, care îmi dovedește că nu e pregătit încă să renunțe, dar cel mai curând o va face. Și o va face fără drame, spontan, firesc probabil la fel ca fratele său. Pentru că toate aceste lucruri fac să mi se pară atât de firesc să alăptezi și dupa 1 an și după 2. Doar cei care nu știum cum este văd de fapt alăptarea după această vârstă ceea ce nu este, o ciudățenie. Doar ei proiectând probabil propriile necunoscute, propriile tabuuri sau frustrări văd în alăptarea extinsă dincolo de cee ace reprezintă de fapt, ea.

Am vreun beneficiu dacă alăptez atât de mult?

Mă credeți că nu m-am gândit în termenii aceștia? Cu siguranță nu e niciun dezavantaj. Cât despre beneficiile alăptării după 2 ani, nimeni nu și-a bătut capul să le includă într-un model statistic riguros, în baza unor studii relevante. Avem probleme mari în a susține mamele să alăpteze chiar și câteva luni. Era firesc ca beneficiile alăptării să fie scalate la maximul acceptabil de către opinia publică.

Dar știm cu certitudine că laptele matern însoțește dezvoltarea sistemului imunitar al copilului pe toată durata alăptării. Asta nu înseamnă că alăptezi peste 1 an sau 2 ca să nu ți se mai îmbolnăvească copilul. Și copiii alăptați se îmbolnăvesc, e firesc să fie așa, laptele matern vine însă să susțină copilul în acele perioade de boală. Poate că trece mai ușor peste ele, peste riscul de deshidratare dat de o infecție digestivă,  atunci când nu ar mânca și bea nimic altceva, dar ar sta non stop la sân.

Compoziția laptelui matern se schimbă în funcție de o serie de factori chiar și după vârsta de 2 ani. Și nu, nu e nimic în neregulă din punct de vedere al dezvoltării psihice la un copil alăptat, dincolo de perioada de 1 an sau 2!