În momentul în care scriu această postare, fiul meu cel mare a înșirat toate bucățelele de grătar plus cele de cartofi la cuptor, pe masa din lemn masiv. Mă uit la el cu o expresie de resemnare pe chip (chipul meu), în timp ce îmi explică, serios, că așa se face adevăratul grătar. Pentru el, e o joacă, de fapt un cadou pe care mi-l face cu bucurie. Și cum nu înțelege frustrarea mea în fața acestui dar , am învățat să mă resemnez, ba chiar să încerc să primesc cu bucurie sinceră.

Apropos, bucățelele de mâncare cu care se joacă nu sunt gătite de mine. E a doua zi consecutiv când comand de mâncare, la prânz. Băiatul care livrează mâncarea mă consideră oare o mamă iresponsabilă?! Nu pot să nu mă întreb dacă nu gândește și el ce ar gândi mai mult de jumătate din populația masculină a României – “uite-o și pe asta, stă acasă toată ziua și nici măcar nu are timp de gătit”. Pentru că despre asta este vorba în definitiv, despre a sta…Da, stau acasă cu doi copii, unul de 3 ani (care înșiră bucățelele de mâncare de la masa de prânz, pe mobilă) și un altul de 4 luni, care în sfârșit, a adormit lângă mine, după o zi în care nu am făcut altceva decât să îl țin în brațe.

Cam acesta este Universul meu, bine delimitat de pereții apartamentului în care locuiesc, de ieșitul afară în cartier și prin parc, de trezirile din timpul nopții (de fapt nu mă trezesc propriu zis, pentru că dorm în pat cu bebe, v-am spus de atâtea ori cum noi, mamele care facem bed sharing ne odihnim de fapt mai bine), de forma pe care cocul meu de mamă o ia zi de zi (aceeași coafură, universal valabilă pentru toate mamele cu părul lung, un fel de pașaport al mamelor din lumea-ntreagă).

Scriu ca să mă eliberez și ca să simt că fac ceva, altceva. De trei ani de zile cresc copii, sunt mamă 24 din 7. Și între timp am mai făcut și ceva pe lângă, pentru ca apoi să mă reîntorc tot la crescut copii. Scriu pentru că îmi dă un sens, simt că atunci când deschide postarea, cel puțin o mamă dintr-un colț îndepărtat al țării, o mamă pe care nu o cunosc, nu o voi vedea niciodată, răsuflă ușurată și își spune în gând “nu sunt singură”.

Uneori mă las dusă de val și încep să cred și eu ceea ce cred mulți, despre mamele care stau acasă – că poate nu facem nimic important. Dar îmi trag imediat o palmă imaginară peste față și peste cocul de mamă. Avem cel mai important job din lume! Băiețelul de 3 ani, care între timp s-a murdărit din cap până în picioare de cariocă, puiul de 4 luni care nu pare să știe alt ceva decât să stea în brațe, la sân și să ude haine, vor deveni pompier, medic, președinte, gunoier, aviator (sau orice alt job își doresc), vor iubi pe cineva, vor fi colegii cuiva, vecinii, subordonatii sau șefii, votanții, iubiții și partenerii de viață ai cuiva, părinții cuiva. Da, da, am cel mai important job din lume!

Foto: Eduardi Gavina, Flickr

Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.

Daca ti-a placut acest articol apasa Like paginii Inbratelamami. In cazul in care doresti o consultatie in alaptare foloseste pagina de contact sau alatura-te comunitatii din grupul de sprijin In brate la mami - sprijin in alaptare


Implica-te in discutie, lasa un comentariu

2 Comentarii la "Am cel mai important job din lume! Viața cu doi copii (II)"

avatar
trackback

[…] prietenii mă întreabă cum e cu doi copii, nu le ascund faptul că nu e ușor. Timp mult mai puțin, resurse financiare care se împart la patru, nevoia de a ne organiza mai bine viața din toate […]

trackback

[…] la maxim de orice șansă, cât de mică de a vă rsăplăti pentru efortul pe care îl faceți. Aveți unul din cele mai importante job-uri din lume! Și zâmbetul copiilor voștri nu poate fi egalat de nimic […]

wpDiscuz