În 1989 Crăciunul s-a nimerit să pice de Revoluție. Sau mai degrabă Revoluția s-a nimerit să se întâmple de Crăciun.

În 1989 aveam 5 ani. Am câteva amintiri foarte clare din acele zile, de la Crăciunul din 1989. Deși nu sunt legate într-un film unitar (abia peste ani am făcut legătura între anumite evenimente de atunci), am în minte imagini și emoții pe care le pot reactualiza foarte clar. Le văd și acum cu ochii minții și trăiesc și acum emoțiile pe care le-am simțit atunci. Brașovul a fost oraș martir, peste 70 de persoane au murit la Revoluție.

Blocul în care locuiam la acea dată era lângă o rafinărie. Așa gândise Ceaușescu dezvoltarea sistematică a orașului, un Centru Civic în jurul unei rafinării de petrol. Rafinăria avea niște cazane imense, ajungeau până la nivelul etajului 3 al blocului în care locuiam. Fiind un punct strategic, la Revoluție s-a tras, inclusiv la noi în cartier, nu doar în centrul istoric al orașului.

Cea mai acurată amintire pe care o am e cea în care stăteam pitită între fotoliu și canapea. În sufragerie aveam o canapea iar lângă ea un fotoliu care prin poziționarea lui, ocupa cu una din laturi o mică parte din canapea. În nișa astfel formată m-au pus ai mei să stau, de teama gloanțelor.

Îmi aduc de asemenea aminte de o altă imagine foarte clară. Cu mama mea și unchiul meu aruncându-le soldaților urcați pe cazanele din curtea rafinăriei, o franzelă de pâine. La un moment dat. în cursul Revoluției, Armata a trecut de partea populației.

Îmi aduc de asemenea aminte, cum a trebuit să ne părăsim locuința. Brașovul a fost singurul oraș din România unde deși protestele de stradă au început în 21 Decembrie, nu au existat victime până după 23 Decembrie. Se zvonea la acea dată că teroriștii se află printre noi, știri false și neconfirmate au fost date publicității prin TVR, de către noua putere ce preluase conducerea după fuga cuplului Ceaușescu în 22 Decembrie. Oameni civili s-au înarmat cu muniție și au început să facă raiduri prin casele altor oameni într-o vânătoare de vrăjitoare. Acela a fost probabil momentul în care am plecat din apartamentul nostru, la mătușa mea care stătea la casă, pe o stradă aflată la 10 minute de noi. Atunci am auzit repetându-se obsesiv cuvintele “teroriștii” și “panică”. Erau cuvinte noi pe care nu le mai auzisem niciodată până atunci.

Citeste si   1 la 10.000

În acel an a venit cu întârziere și Moș Crăciun. Vecina mea de la 1, Diana, acum aflată în Canada, se costuma în Moș Crăciun și trecea pe la copiii din bloc (am aflat asta ulteror de la mama mea). Țin minte doar imaginea nefirească a bărbii lui Moș Crăciun, care a venit în dormitorul alor mei și nu în sufragerie. Și care mi-a adus un cântar și un pătuț pentru păpuși.

Pe vremea lui Ceaușescu cadourile se obțineau greu. Mama mea avea o verișoară ce lucra la Magazinul Universal, aflat în centrul orașului. Probabil singurul de unde putea cumpăra așa ceva. Ea i-a ținut jucăriile, după care s-a dus tatăl meu. Tatăl meu a participat la Revoluție, dar nu are certificat de revoluționar și nici foloasele aferente lui. Nu a considerat necesar să le obțină. A fost printre primii oameni care au ieșit în stradă, la Revoluție, în Brașov. Își conducea o rudă la autogară și pe drumul de întoarcere spre casă s-a alăturat muncitorilor de ICA Ghimbav, primii care au ieșit pe străzi la Revoluție și care din schimbul de noapte au pornit din Ghimbav spre Brașov. Tatăl meu a fost plecat vreo două zile de acasă, cu Revoluția. Cu această ocazie mi-a recuperat și cadoul de Crăciun de la Universal. Nici nu vreau să mă gândesc ce era în sufletul mamei mele. Pentru cei care s-au născut mai târziu, în erasmartphone-ului, aflați că pe vremea aceea nu aveam nici măcar telefon fix. Dura o veșnicie până primeai aprobarea montării unei astfel de linii telefonice, care era oricum ascultată de Securitate.

Cu frică și repulsie am asistat la executarea dictatorilor. Dictator era un alt cuvânt nou pe care îl auzeam repetându-se obsesiv în acele zile. Frică și repulsie pentru că moartea era ceva nou pentru mine, la 5 ani. Darămite să o văd la televizor. Părinții mei au urât din toată inima comunismul și pe Ceaușescu ca și pe post-comuniștii care i-au urmat. Dar îmi aduc aminte ușurarea amestecată cu groază a părinților mei, din momentele procesului Ceaușeștilor. Ușurare și speranță că s-a terminat dictatura, groaza unei execuții în ziua de Crăciun.

Citeste si   Cea mai frumoasă poveste de parenting

Așa s-a văzut Crăciunul din 1989 prin ochii mei de copil. În timp, am aflat mult mai multe despre Revoluție. Adevăruri dureroase și incomode. Iar peste acestea, uitarea care nu este deloc vindecătoare. De la an la an văd din ce în ce mai puține știri despre Revoluție. O filă banală de istorie, care pentru mame mai tinere decât mine probabil că e doar o altă pagină de manual.

În urmă cu vreo 10 ani lucram ca reporter pentru un ziar local. Am fost trimisă să fac o știre legată de comemorarea eroilor Revoluției. Același decor an de an (parcul de lângă Prefectură), același Te Deum, aceleași persoanlități, aceiași revoluționari (unii pe drept, alții pe nedpret). Și undeva pe lângă ei, lângă un mormânt era adolescenta care plângea. Pentru că îi murise tatăl la Revoluție și pentru că nu avusese niciodată ocazia să îl cunoască. Și m-am întors în redacție cu lacrimi în ochi și am scris cel mai prost și cel mai sec articol pe care îl puteam scrie. Dar această imagine a adolescentei care plângea în hohote pentru că nu își cunoscuse tatăl m-a bântuit și mi-o aduc aminte an de an în decembrie. La fel ca senzația de claustrare și frică din nișa dintre fotoliu și pat, la fel ca sunetele rafalelor de gloanțe în drumul spre mătușa mea, la fel ca franzela pe care a aruncat-o maică mea soldaților. Nu rețin cum arăta mama mea atunci, cum arăta tatăl meu, habar nu am cum arăta casa noastră (în afară de tapițeria de pe sofaua pe care am păstrat-o ani buni după Revoluție), însă acea imagine a acelei fete care plângea peste mormântul unui tată pe care nu l-a cunoscut, m-a urmărit până în ziua de astăzi și m-a obligat să nu uit. A fost lecția prețului plătit pentru o libertate relativă, pe care riscăm să o pierdem în orice moment.

În 1989 Crăciunul s-a nimerit să pice de Revoluție. Sau mai degrabă Revoluția s-a nimerit să se întâmple de Crăciun. Și așa am trăit eu, la 5 ani, Crăciunul lui 1989.

Foto

 

Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.

Pentru mai multe informații citește și despre mine | Experiență  dar și specializări.

Dacă vrei mai multe informații despre alăptare dă Like paginii Inbratelamami.

În cazul în care dorești o consultație în alăptare folosește pagina de contact sau alătură-te comunitații din grupul de sprijin In brate la mami – sprijin in alaptare.

Implica-te in discutie, lasa un comentariu

avatar