Articol scris de
Consultant in alaptare IBCLC, psiholog


Ultimii 5 ani din viața mea au fost ca un carusel de emoții și încercări. Nici nu știu ce să enumăr din tot ce mi s-a întâmplat. Lista ar fi foarte, foarte lungă. Tot ce pot să spun e că nu s-au aliniat astrele întotdeauna și dacă am primit ceva, cu siguranță am primit provocări. Mult mai multe decât câștigurile imediate.

Cu ce să încep? Problemele din timpul sarcinii cu T., apoi perioada de alăptare care la el a fost incredibil de grea. Felul în care am construit din asta ceva care să îi ajute pe alții, parcursul meu profesional până acolo și apoi șocul și deziluzia unei colaborări cu persoanele nepotrivite. Și tot ce a derivat din asta.

Nașterea lui R. și primele 2 luni deosebit de grele, din cauza refluxului. Decsoperirea faptului că are o boală foarte rară, care i-ar afecta fără nicio posibilitate de rezolvare, vederea și dezvoltarea. Stresul pe care l-am trăit până când, într-un final am putut răsufla ușurați.  Felul în care am simțit că pur și simplu soțul meu dispare ca partener real și discuțiile, ce păreau în acel moment interminabile, despre separare și divorț.

Senzația că fac prea mult pentru prea puțin. Credeți-mă e atât de frustrant să simți că nu ești acolo unde trebuie și că poate de asta nu culegi roadele muncii tale. E frustrant să vezi cum oamenii se folosesc de ceea ce scrii, de ceea ce faci, unii chiar îți copiază pur și simplu munca și și-o însușesc sub forme subtile.



Și mai în glumă, mai în serios în totți anii ăștia, rare au fost momentele când am reușit să îmi sincronizez somnul în așa fel încât să pot dormi toată noaptea. Am trecut prin tot ceea ce trece o mamă: pusee de creștere, praguri de dezvoltare, angoase de separare, boli, inadaptări (nu vreți să vă povestesc cât de crunt a fost primul an de grădi al lui T.), lipsă de ajutor și singurătate de mamă.

M-am încăpățânat să cred că e ok!

Ce am făcut eu în tot acest timp? Păi am stat neclintită în fața problemelor, ca un far în mijlocul furtunii. De fapt nu am stat pe loc, m-am mișcat, am încercat să mă mișc cât am putut. Pe principiul că nu mă dau bătută, îmi umplu mintea cu altceva, nu merge în viața personală atât de bine, lasă că mă retrag în muncă, nu îmi merge bine în muncă, îmi găsesc un hobby, nu îmi găsesc un hobby, mai muncesc ceva cu pasiune. Nu câștig suficient din munca mea, lasă că mai învăț ceva nou și mă mai supraspecializez pe ceva.

Nicio secundă, dar nicio secundă, dincolo de articolele pe care le scriam despre cât de mult au nevoie mamele de ajutor și despre cât de greu e să fii mamă, nu m-am oprit să trag aer în piept și să le spun celorlalți semnificativi că eu nu mai pot.

Ce m-a dărâmat?

Și apoi, la final de septembrie, mama mea a murit. După o lungă boală, care i-a afectat sănătatea de când eram în primul meu an de facultate și care în ultimii 3 ani de viață a făcut-o dependentă exclusiv de noi. Mama mea nu și-a putut ține în brațe npoții, nu a mai putut avea grijă de ea, nu mi-a mai putut fi alături. Și este cumplit, da este cumplit să fii la rândul tău mamă, dar să nu ai parte de o mamă.

Când mama mea a murit m-am simțit la propriu dărâmată. Dacă până atunci simțeam că mai cad în groapă, dar că reușesc să mă ridic singură sau cu un pic de ajutor, odată cu moartea mamei mele am simțit ceva năucitor. Mi-am revăzut  toți cei 5 ani de dinainte așa cum au fost de fapt, nu așa cum mă mințeam eu că sunt.  Mi-am revăzut anii de dinainte ca drumul pe un coridor întunecat, scufundat în beznă, iar din stânga și dreapta mi se deschidea câte o ușă, aleator, din spatele căreia primeam câte un pumn în plină figură.

Depresia e ca o groapă din care crezi că nu te vei mai ridica. Nici nu mai încerci

În acel moment, groapa în care mai cădeam din când în când și din care până atunci, reușeam să mă ridic, a devenit un puț. Întunecat și îngust. Pe care mă străduiam să îl escaladez că să ajung la suprafață. Și cu cât escaladam mai mult, cu atât cădeam și mă loveam mai tare. Eram într-un puț din care nu puteam să ies și nici nu mai avea sens să încerc – fiecare încercare presupunea o căzătură și mai dureroasă. Aceasta este depresia adevărată, în toată urâțenia ei.

Și tot acesta a fost momentul în care, acceptând ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, am început să fac primii pași spre a-mi reveni. A fost necesar să-mi accept vulnerabilitatea și să spun cel mai banal lucru „Eu nu mai pot. Pur și simplu nu mai pot. Nu mai găsesc nicio resursă în mine. Am nevoie de ajutorul celorlalți”.

Ajutorul vine, uneori, doar atunci când îl cerem

De ce fac paralela aceasta? Uneori, pentru unele mame, mămicia e ca firul poveștii de mai sus. Nu e rușine să spunem că nu mai putem! Nu e rușine să cerem ajutorul! E ok, ca uneori să nu fim ok!

În povestea mea, eu am fost tot timpul înconjurată de categorii diverse de oameni: prieteni adevărați, prieteni de conjunctură (care te apreciază când ești pe val și râd de tine când ești vulnerabil), oameni care ar vrea să te ajute dar nu știu cum așa că se retrag, oportuniști. Dar ajutorul a venit atunci când l-am cerut. Totul e să îl cerem! Iar ca să cerem ajutor, trebuie să ne acceptăm vulnerabilitatea și să ne îmbrățișăm strâns de tot frica, depresia, pentru a ne putea lua rămas bun de ele.

Există viață (de calitate) după depresie!

 

 


Despre Andreea Ola
Sunt consultant în alăptare IBCLC și psiholog. Scriu cu seriozitate despre alăptare, diversificare, somnul bebelușilor și psihologia lor. Abordez cu umor, episoade din viața mea de mamă. Poți afla mai multe despre pregătirea mea profesională in acesta pagina.
Proiectul "În brațe la mami" a pornit din dorința de a ajuta părinții din România să poată lua decizii informate despre alăptare și creșterea bebelușilor. Dacă simți că ai nevoie de un specialist alături de care să înfrunți fricile și care să te ajute să îți descoperi puterile, contactează-mă si stabileste o consiliere online.

Poți ajuta și tu, distribuind materialele gratuite de pe acest site, unui părinte ce are nevoie de informații corecte sau de sprijin în părințeală. Cu siguranță îți va mulțumi!
Subscribe
Notify of
guest
Numele tau
Adresa ta de email
Adresa site-ului tau

1 Comment
oldest
newest most voted
Inline Feedbacks
View all comments
Andreea
Andreea
12 februarie 2019 2:19 pm

Nu m-as pricepe sa pun totul pe foaie asa cum o faci tu. Se simte implicarea si priceperea in toate articolele tale. Iti doresc sa ai multa energie, persoane potrivite in preajma si rezultate pe masura! Big hug

Descoperă cursurile “Școala de părințeală”