Sunt la jumătatea celui de-a treilea an de alăptare neîntreruptă și mai mult ca nicodată simt nevoia să fac o magie. Când a venit pe lume T., am simțit că el este un preambul pentru alți copii care aveau să mai vină. Acum, cu R. simt nevoia să închid cercul. Nu am convingerea că pot să mai susțin o altă sarcină, din punct de vedere fizic. Mi-e teamă că emoțional nu o să mai fac față verificărilor aproape zilnice ale tensiunii, eventualului repaus la pat.

Mi-e teamă că sunt prea bătrână pentru alți copii mici. Un gând anxios de genul “când R va avea doar 10 ani eu voi avea 42” nu îmi dă pace. Vârsta asta de 42 de ani acționează asupra mea ca un sindrom de aniversare. E fix vârsta la care mama mea a fost diagnosticată cu o boală gravă și fără tratament, aveam 20 de ani și m-am acomodat foarte greu cu ideea. Așa că gândurile “cum ar fi dacă” și “copiii mei vor avea doar 10-13 ani” nu îmi dau pace

Simt cumva într-un mod ciudat că, deși aș fi vrut o casă plină de copii, mi-am atins potențialul genetic cu 3 (2 născuți și unul nenăscut). Simt că rezerva mea emoțională, aceea din care trebuie să dăruiesc și altora se cam epuziează și are nevoie de o reîncărcare.

Alăptez acest copil ca și cum e ultimul pe care l voi mai alăpta vreodată. Îl țin în brațe ca și cum e ultimul meu bebe pe care îl voi mai ține în brațe. Este bebe doar aici și acum. Peste 4 zile nu mai are 6 luni, are 6 luni și 4 zile și mai acut ca oricând simt această diferență. Timpul trece incredibil de repede, lucru pe care nu pot să spun că l-am simțit în cazul lui T. Acum, cu R. simt că orice concurează cu timpul petrecut cu el. Mă frsutrează mesajele pe care le primesc și care îmi consumă din timp, toate activitățile mărunte pe care trebuie să le bifez și care îmi răpesc din timpul cu el. Aș face poze la orice, la orice scundă, orice slow motion aș surprinde și parcă nu e de ajuns. Aș vrea să fac o magie, poate un pic egoistă, timpul să poată să captureze toate aceste momente și cumva să le condenseze în ceva mult mai palpabil decât sufletul meu. Să capturez orice îmbrățișare, orice băluță de pe obraz, orice privire și gângurit, orice zâmbet când stă la sân.

Îmi doresc ca R. să crească, e firesc și normal să o facă, dar în același timp parcă mi-aș dori să mă bucur de bebelușul care este, la infinit. Pentru că simt că, deși voi continua să fiu mamă (de băiețel, de adolescent, de bărbat matur) este ultima dată când voi fi mamă de bebeluș. Și aș vrea ca timpul să aibă mai multă răbdare.

Foto Nicolas Torquet, Flickr

Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.

Daca ti-a placut acest articol apasa Like paginii Inbratelamami. In cazul in care doresti o consultatie in alaptare foloseste pagina de contact sau alatura-te comunitatii din grupul de sprijin In brate la mami - sprijin in alaptare


Implica-te in discutie, lasa un comentariu

2 Comentarii la "Aș vrea ca timpul să aibă mai multă răbdare"

avatar
Diana Badea

Eu am simtit asa de la inceput – primul si va ramane singurul (+ doi nenascuti). Ce bine seamana gandurile tale cu ce am scris si eu in primele luni.
Am citit undeva ca fiecare femeie simte cand a terminat de facut copii, un sentiment pe care nu il poate verbaliza.
Te imbratisez! ❤️ You are not alone.

Aurora
Aurora

Te inteleg perfect si eu sunt mama a doi copii, unul de 3 luni si altul nenascut. Mama mea a murit la 44 de ani, cand eu aveam 22. Mai am cateva zile si implinesc 32, dar ma simt mai tanara si mai fericita ca niciodata. Bucura-te de fiecare moment la maxim si strange-ti puii in brate cat de mult poti, this is our time.

wpDiscuz