Sunt deja peste două săptămâni de când AM început școala. Da, am început-o amândoi: T ca elev în clasa pregătitoare, eu ca învățătoare cu jumătate de normă.
E primul său an la școală, în clasa pregătitoare. Am optat pentru școala publică la care suntem arondați conform adresei. Nu a mai existat posibilitate legală să amânăm debutul școlii. T. a repetat grupa mare , vă explic aici de ce am luat această decizie de a amâna intrarea în școală și care pot fi avantajele potențiale (linkul se va deschide într-un nou tab sau într-o filă nouă) .
Școala la care am fost repartizați e cotată ca fiind o școală „bună”. Încă nu integrez foarte clar ce reprezintă școala bună în accepțiunea părintelui român. Pentru mine, școala bună e cea în care copilul își atinge potențialul, fără traume și cu speranța firavă a fericirii.
Să faci școală în pandemie e o experiență inedită. Nu e bine, dar nici pe atât de rău pe cât mă așteptam. Poate și pentru că nu am experiența altui mod de a fi părinte de școlar.
După două săptămâni înțeleg de ce școala e considerată a fi bună. Personalul e omenos, lucrurile sunt bine organizate, învățătoarea copilului meu e faină, îi simt pasiunea și calmul (atât de necesar în lucrul cu preșcolarii) și se străduiește să deruleze orele online astfel încât să fie acceptabil pentru toată lumea (da, am aflat de cazuri de învățătoare de la alte școli, care refuză să susțină orele online).
Învățăm (da, învățăm împreună) după scenariul hibrid – o săptămână la școală, una online (de acasă). Activitatea mea profesională este implicit fragmentată ( în săptămâna online nu lucrez, ci fac școală cu T.) . E imposibil să lași copilul preșcolar singur, fără un adult în fața laptopului și să te aștepți ca el să se poată concentra la activitățile propuse.