Anul ce tocmai se încheie a fost anul în care am avut parte de cea mai mare recunoaștere profesională de până acum, am muncit în mai multe proiecte, am călătorit cel mai mult de până acum prin țară, dar și în afara țării, am plătit mai multe taxe ca oricând și …am ajuns mai mult ca oricând pe la doctori.

Trag linie și concluzionez că a fost un an plin, pe toate planurile, cu bune și mai puțin bune, cu câștiguri în plan emoțional, dar și cu multe lecții, pe măsură.

E prima oară când fac o retrospectivă a unui an care se încheie. Și o fac cu vulnerabilitate…omenească. Prin scris mă conectez mai bine cu mine. Îmi dau astfel timp să apreciez ce am făcut. Să-(mi) fiu recunoscătoare. Și mai ales să văd lucrurile bune care s-au întâmplat și pe care deseori „lentila” perfecționismului, a pesimismului care îmi dă uneori târcoale și a lui „nu sunt suficient de bună” le estompează.

Anul în care am simțit că am atins o culme profesională în domeniul lactației

Anul 2024 a fost anul în care am dus experiența mea de specialist în alăptare IBCLC și psiholog la un alt nivel. Unul internațional.

Proiectele internaționale au fost cele care am simțit că au adus recunoașterea muncii mele, una corectă și binemeritată, dar pe care nu am căutat-o cu îndârjire. Ci a venit firesc și neforțat.

Și a făcut ca experiența să fie una pozitivă, în care am simțit că ating starea de flow. În care fac ceva ce îmi place, cu însuflețire, fără teamă sau presiune, bucurându-mă de clipa prezentă și împuternicindu-i și pe ceilalți. Sunt rare astfel de momente în viață, de aliniere perfectă, așa cum am simțit eu că a fost. Și merită să le consemnez în agenda mea emoțională.

Gold Lactation 2024 – cea mai mare conferință internațională destinată specialiștilor în lactație, cu peste 4500 de participanți din +90 de țări. Am avut două prezentări. Una live: Clinical Case Studies: Transitioning From Failure to Thrive to Flourishing in Breastfed Infants, în care am vorbit despre falimentul de creștere la sugarii alăptați și am prezentat cazuri din experiența mea clinică. Și o prezentare inclusă în pachetul destinat sănătății mintale, Perinatal Depression and the Breastfeeding Dyad: Exploring Your Role and Responsibilities.

Conferința ELACTA 2024, a Alianței Europene a Consultanților în Lactație din Europa m-a dus la Liege, în Belgia. Unde am vorbit în fața a peste 120 de specialiști despre depresia perinatală în alăptare. A fost o prelegere bine primită, pe care am împărtășit-o cu bucurie, îmbinând un intro imersiv din Renee Magritte cu multe dovezi științifice legate de depresie și alăptare.

Cursul de specializare în lactație organizat de Asociația Consultanților în Lactație din România a fost un alt eveniment la care am participat ca trainer. În 2024 am marcat 2 ediții ale cursului, ceea ce arată interesul specialiștilor din România pentru supraspecializarea în lactație.

Anul în care am ascultat mai mult durerile oamenilor

2024 m-a purtat prin țară, la fel ca în 2023, cu proiectul Grijă de mamă, derulat de Asociația Moașelor Independente, cu sprijinul tehnic al UNICEF în România. Și sunt recunoscătoare pentru că am avut ocazia să vorbesc despre depresia perinatală în fața personalului medical din: Botoșani, București, Brașov, Craiova, Cluj-Napoca și Iași.

Cu această ocazie am luat din nou pulsul României de dincolo de „bula” mea. Am auzit nevoile, durerile și bucuriile profesioniștilor din domeniul medical și beneficiarilor lor din toată țara.

Un proiect special, îl consider un proiect de suflet a fost „Primii pași în siguranță”, derulat de Centrul Comunitar Viscri, cu sprijinul Kaufland România. Proiectul a constat în ateliere educaționale și consiliere pentru mamele și viitoarele mame de etnie rromă din Bunești, Viscri, Criț, Meșendorf și Roadeș.

Anul în care am lucrat cel mai mult la cabinetul de psihologie

2024 a fost și anul în care am decis să aloc câteva zile din săptămână doar activității de la cabinetul de psihologie. A fost un salt de credință (sic!) care a venit cu recompense nebănuite.

Anul în care am plătit cele mai multe taxe

Pentru că taxele au fost mărite foarte mult în ultimii ani, ajungând la un nivel de netolerat pentru un liber profesionist, mamă de doi copii, care încearcă să mai aibă și o viață pe lângă muncă.

Practic, în 2024, pentru a atinge un venit pe care nu l-aș numi mare, ci modest în toată puterea cuvântului, am avut 3 job-uri.

La propriul SRL, unde sunt angajată cu normă întreagă și unde am plătit taxe salariale și impozitele aferente activității. La Cabinetul Individual de Psihologie, unde urmează să plătesc taxele pe activitatea anului 2024 și ca asistent universitare colaborator la Facultatea de Psihologie.

Nu pot să nu remarc discrepanța majoră a anului 2024. Cea între volumul de muncă – eforturile depuse și suma netă mică cu care am rămas după ce statul român a încasat cea mai mare parte din sumele brute încasate. Și cred că asta prefigurează anii de recesiune care vor veni pentru majoritatea dintre noi.

Am simțit că din punct de vedere al banilor câștigați din munca mea, anii 2023-2024 au fost ca un ultramaraton extrem, în care am fost aruncată fără să mă fi înscris. Cu probe pe ceață în care am căutat permanent să mențin traseul. Cu probe de înot… și am în minte imaginea concurentului care înoată ca să supraviețuiască, contra unui curent și valurile vin din toate direcțiile, pe o mare în furtună. Și omul pierde multă energie, chiar riscă să se înece, dar o ia de a capăt și găsește resursele pentru a ajunge cu bine la mal, chiar printre fruntași.

Anul în care am resimțit cel mai intens oboseala

2024 a fost și anul în care am resimțit cel mai intens epuizarea. Că obosesc mai tare și mai des de când am TE e un fapt cu care m-am obișnuit.

Însă ceea ce am trăit anul acesta, de la final de primăvară și culminând în toamnă mi-a depășit orice înțelegere aș fi avut despre burnout, instalat pe fondul unei boli cronice. Am descoperit că limitele funcționării fizice sunt altele decât cele pe care le știam până atunci. Și asta a venit și cu durere emoțională. Durerea acceptării unor schimbări ireversibile în corpul meu.

Până la urmă, oamenii vor rămâne cu imaginea competenței mele, dar prea puțini au înțeles sau vor înțelege eforturile uriașe din spate, de ce poate uneori m-am retras din activități sociale sau colegiale (ca să îmi conserv energia), de ce faptul că nu am reușit să răspund la toate mesajele de whatsapp nu e rea intenție, ci pur și simplu s-a întâmplat din cauza unor limite fizice.

Cumva, am reușit să mă strecor prin toate evenimentele din prima parte a anului sacrificând poate ceva din relațiile cu prietenii, tăind din activitatea de pe conturile de social media și de pe blog.

Însă munca de week end din perioada aprilie – iunie, deplasările în care am schimbat și 4 mijloace de transport m-au ajuns din urmă.

Cu zile, săptămâni în care în ciuda voinței de a face lucruri abia am reușit să mă dau jos din pat. Cu oboseală atâta de mare încât nu am mai reușit să țin pasul cu e-mailurile și cu multiplele planuri de comunicare pe care le gestionasem până atunci. Concediul a venit târziu, în septembrie și deloc odihnitor, cu doi copii care au făcut enterocolită și au ajuns la spital în perfuzii.

În noiembrie abia reușeam să urc scările și să merg câțiva pași fără să rămân fără aer. Întrebându-mă unde e persoana care a vorbit la toate conferințele de mai sus…