Citeam zilele trecute despre apariția în România a unei cărți intitulate Confesiunile unei mame imperfecte. Este cu siguranță pe wishlist-ul meu, pe lista cărților pe care sper să apuc să le citesc în acele vacanțe în care mai ai timp să și citești.
Subiectul este unul sensibil. E ca elefantul din sufragerie – ne urmărește și uneori ne obsedează ideea de perfecțiune, dar vorbim prea puțin deschis, despre asta.
Ca mamă și apoi ca profesionist care lucrează cu mame, văd nevoia de perfecțiune în toate formele ei. Evidentă, mascată, doar un deziderat, generatoare de frustrări și supărări. Putem fi mame perfecte? Depinde din ce unghi privim problema. Pentru copiii noștri putem fi, în ochii lor cu siguranță suntem perfecțiunea întruchipată. Dar în ochii celorlalți? Niciodată? Dar în ochii noștri? Cel mai probabil că nu, doar narcisiștii patologici se cred perfecți.
Mamele, pe de altă parte sunt la polul opus – au în general tendința să se învinovățească mai mult decât e cazul, să țintească spre standarde greu de atins. Să preia asupra lor poveri pe care nu e cazul să le ducă. Așadar, ce facem cu imperfecțiunea? Cum ne-o asumăm? Cum o integrăm în viața noastră?
Poate că un exercițiu de sinceritate, noi între noi, ar fi de ajutor. Poate că vă ajută să aflați că nici eu nu sunt o mamă perfectă?
- Deși am alăptat primul copil până la 3 ani și câteva luni până când s-a autoînțărcat, tehnic vorbind eu nu am alăptat exclusiv decât 3 luni (deoarece în primele 3 luni de viață suplimentarea s-a impus din punct de vedere medical, iar apoi la 6 luni am început diversificarea). Ca să nu se deshidrateze a trebuit să îi ofer supliment de lapte praf, fără sprijinul adecvat de care aș fi avut nevoie în acel moment, am intrat pe o spirală descendentă și am ajuns aproape să îmi pierd lactația. Am făcut toate eforturile posibile ca lucrurile să reintre pe făgașul normal și am reușit. Și dacă nu aș fi reușit aș fi fost împăcată cu mine însămi pentru că am făcut tot ceea ce a fost posibil, în acel moment al existenței mele. Am ales să dau un sens experienței și să o valorific într-o direcție în care să le fie și altora de folos.
- Nu gătesc bine. De fapt nu gătesc aproape deloc (excepție – mâncarea pentru copii). Devin anxioasă în fața ideii de a găti. Trăiesc cu senzația că niciodată nu iese bine, așa că renunț înainte de a începe. M-am învinovățit o perioadă pentru asta, apoi am găsit soluții. E o limită a mea, asta cu gătitul, îi știu rădăcinile. Încă din copilărie, de pe vremea când încercând să descopăr bucuria de a găti alături de mama mea, aceasta era pre ocupată …să gătească perfect.
- De când am doi copii, în casă la noi nu e aproape niciodată curățenie și ordine. Am apelat inclusiv la ajutorul cuiva în acest sens. Minunile la noi nu durează nici măcar trei zile. După câteva ore, în casă se reinstalează haosul. Mă simt copleșită. Încerc să țin lucrurile sub control, dar nu pot. Sunt împăcată cu mine și cu situația. E tot ce pot să fac în acest moment. În acest moment al existenței noastre viața noastră arată așa. Să stau să fac curat non stop ar însemna să mă privez de momente frumoase alături de cei dragi. Când copiii vor crește, lucrurile se vor schimba.
- Copilul meu cel mic mănâncă și mâncare la borcănaș. Și nu doar în concediu. Am reușit să vă șochez? Primul copil a fost autodiversificat. Și lucrurile au mers minunat. Eu sunt o promotoare a hranei sănătoase. Dar hrănirea cu solide a copilului mic a fost o provocare în adevăratul sens al cuvântului. Din cauza unei mici probleme anatomice orice masă cu alimente un pic mai groase decât un piure fin se transforma într-o luptă de gag-uri, plânsete și refuz alimentar. Ca să îl hrănesc a trebuit să îi dau ceva. Ceva ce accepta , adică piure. Și uneori și piure de la magazin, din borcănașele pentru copii, acele care încalcă Codul de Marketing…, Am încercat tot ce mi-a stat în putință să fie altfel, dar nu am reușit. Suntem pe drumul cel bun însă, perseverăm. Nu mă simt vinovată, acesta e ritmul copilului meu.
- Mă simt copleșită de viața cu doi copii. Simt că nu am ajutorul suficient, ajutorul pe care mi l-aș dori. Mă răpune de multe ori, singurătatea. Mi-aș dori să am o mamă care să îmi facă prăjituri, care să îmi gătească, care să fie sănătoasă și care să mă ia în brațe când plâng. Există însă lucruri în viață pe care nu le putem schimba. Nu țin de noi, e peste puterea noastră. Dar le putem îmbrățișa ca atare și ne putem adapta lor. Asta chiar stă în puterea noastră.
- Nu reușesc să tai unghiile copilului cel mare. E o luptă fără sens. Așa că am ales să le spăl cu periuța. În așteptarea unicului moment din săptămână când mă lasă să i le tai și în așteptarea momentului când va fi atât de self aware încât și le va tăia singur. Dacă îmi vedeți vreodată copilul cel mare cu nisip sub unghii, abia venit din parc să știți că nu sunt o mamă neglijentă. Am încercat. nu se poate, m-am adaptat cu soluții de moment.
- Nu fac activități cu cei mici. Urăsc ideea de activitate programată, de obiective artificiale pe care să le urmez în interacțiunea cu ei. Nu știu dacă este bine sau rău, dar eu îmi place ca interacțiunea cu ei să fie spontană. De multe ori însă poate că găsesc în asta scuza ideală. Mă simt vinovată? Nicidecum! Am ales să valorizez experiențe spontane de învățare alături de copiii mei.
- Nu citesc cărți de parenting! Prefer oricând un fantasy de calitate.
- Umblu de multe ori nemachiată și cu părul prins în codița de mamă. E diferit de ceea ce făceam înainte de a avea copii. E o realitate ce nu mă încântă. Probabil că orice femeie ar vrea să strălucească. Sunt autoironică, parafrazându-i vorbele lui Coco Chanel, că o femeie trebuie să fie întotdeauna aranjată când iese în lume, deoarece nu se știe niciodată când își întâlnește destinul. Dacă m-aș întâlni cu destinul i-aș spune să dea o fugă până la Sephora să îmi cumpere niște farduri și să îmi aducă și un make up artist, dacă mă vrea aranjată. Iar pe drum să treacă și pe la Mega. Sau să stea cu copiii în parc și apoi să le facă de mâncare…E doar o etapă, va trece, copiii vor crește și voi avea mai mult timp pentru mine.
- Sunt un om cu complexe și frici. Mă simt mai măruntă și mai mică decât crede multă lume. Pentru mulți oameni din jurul meu, a mă da deoparte a fost pur și simplu strategia lor de a face față unei concurențe închipuite. Vreau să fac multe, simt că am ceva de spus, un mesaj de transmis și de multe ori mă simt blocată sau izolată, pe nedrept. Am ales să îmbrățișez această realitate de moment și să nu lupt cu ea. E o etapă din viața mea care vine cu lecțiile ei. La fel cum am ales să îmbrățișez fricile și anxietatea. Momentul în care am reușit să domin anxietatea a fost momentul în care am înțeles că face parte din mine. Că nu trebuie să lupt împotriva ei cu toate armele, ci că e mai bine să o primesc în casa mea și să o tratez ca pe un prieten flamboiant, ce îmi stârnește curiozitatea de fiecare dată când îmi calcă pragul.
- Uneori țip la soțul meu. Uneori țip și la copilul cel mare. Regret. Și îmi cer scuze de fiecare dată. Fac eforturi să mă controlez, de multe ori sunt situații ce îmi depășesc mecanismele de control, de fapt se întâmplă atunci când sunt cu rezervele epuizate. Și tot ce pot să fac e să îmi strig frustrarea. Dau sens acestei experiențe, învățăm cu toții din ea. Cu toții ne pierdem cumpătul uneori.
- Procrastinez. Adică amân nejustificat. Activități, idei, proiecte. E cale lungă de la idee la acțiune. Până mă trezesc eu, alții pun în aplicare ideile mele și eventual și cu material furat de la mine. Mă întreb de multe ori – ce le voi transmite copiilor mei, ca model? Încredere în sine vs procrastinare? Am ales totuși să nu mă învinovățesc nici pentru asta. Amânarea asta a mea e un mecanism de a mă apăra. Am ales să înțeleg de unde vine și să fac eforturi de a-l depăși.
- Vă dați seama că nu sunt mama perfectă! Departe de a fi. Off the record, nu am înțeles niciodată frustrarea unor mame atunci când citesc anumite bloguri de parenting și acuzele că autoarele ar fi de fapt departe de realitatea pe care o prezintă. Așa și e. Avem vreo nevoie de confirmare? E cineva perfect pe lumea aceasta? Suntem perfecți în imperfecțiunea noastră, fiecare dintre noi.
Eu am ales să îmi îmbrățișez imperfecțiunile, să accept realitatea așa cum e. Și să mă adaptez ei. Așa devin mai bună. Nu tind spre idealuri de neatins. Am început să fiu blândă cu mine. Firea mea hiper analitică și care în trecut tindea spre perfecționism avea nevoie de așa ceva. Cu toții avem nevoie de așa ceva, în anumite momente ale existenței noastre. Nu mă (mai) sabotez singură învinovățindu-mă inutil. La finalul zilei, când trag linie sunt mulțumită dacă apropiații mei sunt sănătoși și hrăniți. Hrăniți și sufletește. Mai ales sufletește. Iubirea necondiționată e sentimentul după care tânjim de la naștere și până în momentul în care ne luăm zborul spre alte existențe. Nu sunt o mamă perfectă! Dar zi de zi mă străduiesc să învăț să primesc și să ofer dragoste și hrană sufletească.
Foto: Sven Van Echelpoel, Flickr
Da! E foarte adevarat tot ce ai scris si valabil pt. mai toate mamele.
Eu am in mod natural un nivel de acceptare al dezordinii destul de ridicat, dar e clar ca este haos daca nu strangi zilnic..e greu. Partea asta nu ma face sa ma simt vinovată, putin mai mult reușește cea cu hranirea adecvată și mai sus pe scara vinovătiei se afla tipatul si furiile mele.
Dar daca nici noi nu avem „canuta” umplută cu bucurii, momente frumoase, mai ales cu alti adulti, nu avem de unde da.
O imbratisare!
Andreea, excelent articol! Ma regasesc in situatiile spuse de tine si cred ca e important pentru linistea noastra sa renuntam la dorinta de perfectiune, pentru ca nimeni nu e perfect. E prima oara cand comentez pe blogul tau, desi l-am citit pe tot si recitesc unele postari cand am nevoie. Sunt mama unui baietel de 8 luni, te-am descoperit la putin timp dupa ce am nascut si blogul (ca si grupul de fb) mi-au fost de mare ajutor in alaptare si nu numai, toate articolele sunt foarte bine documentate. Multumesc! Felicitari pentru tot ceea ce faci!