La vreo două săptămâni de la externarea din maternitate, după a doua naștere, am pus o poză pe Facebook cu mine ținând în brațe noul membru al familiei. Poza era făcută imediat după naștere, în spital, lucru extrem de vizibil inclusiv prin faptul că se vedea cateterul prin care îmi fusese administrată anestezia.
Am postat poza ca să știe prietenii virtuali, cei aflați la distanță, că am născut. Mă rugaseră înainte, ca neapărat să le dau de știre (treburi de comunicare contemporană, sunt convinsă că le știți și voi).
În poza de mai sus par că m-a lovit zen-ul, dar când am postat-o eu eram deja acasă. Cu un bebeluș ce vomita în jet, nu dormea deloc la orizontală așa că trebuia să îl ținem în brațe. Deprivată de somn. Am bifat în acele zile, pentru prima oară în viața mea, aproximativ 72 de ore fără mai mult de două ore de somn legate. Aveam și un copil mai mare al cărui univers de copil unic i se destrămase odată cu intrarea pe ușă a frățiorului mai mic. Mă scurgeam din toate încheieturile și abia apucam să mănânc ceva.
Și ce credeți că mi s-a întâmplat? La scurt timp după ce am postat poza cu mine și bebe după naștere, m-am trezit cu inboxul de Facebook Messenger al contului personal, inundat de mesaje. Majoritatea nu erau de felicitare. Erau întrebări de alăptare, de mămicie. Știți, întrebările clasice mă autați vă rog, cu un sfat? Ca și cum reapariția mea pe Facebook, prin poza aceea din care reieșea în mod clar că născusem de curând, era semnalul că pot fi din nou contactată pentru întrebări, programări, etc.
Pentru mine a fost un șoc. Fără să exagerez. Oamenii ăștia nu văd că abia am născut? Cum își imaginează că sunt în stare să răspund mesajelor sau să preiau consilieri în alăptare, când eu abia reușesc să îmi schimb absorbantele de lăuzie? Exact asta am putut gândi în acele momente.
Ce m-a nedumerit și mai tare era că eram abordată tot de mame, adică de femei care mai mult ca sigur că trecuseră prin ceea ce eu tocmai treceam.
Și apoi mi-am adus aminte. De toate vedetele pe care le vedem la televizor machiate și aranjate la scurt timp de la naștere, pregătite să cucerească lumea. De toate mamele care îmi povesteau cum la revenirea din maternitate au trebuit să gătească și să ospăteze un alai întreg de rude, venite de prin toate colțurile țării ca să îl cunoască pe bebeluș. De femeile din SUA care realmente nu au prea multe opțiuni și sunt nevoite să se întoarcă la un job full time la câteva săptămâni de la naștere.
Practic în ultimii ani societatea a schimbat fața lăuziei. Doar că lăuzia nu s-a schimbat. E la fel, pentru mamele din întreaga lume. Indiferent de modul în care nasc. Tuturor le curge sânge (unora mai mult, altora mai puțin), toate au dureri mai mari sau mai mici, toate se resimt după naștere, toate trec de la bucurie la tristețe și viceversa. Pentru că au născut! Au născut! După ce timp de luni bune corpul lor s-a transformat pentru a fi gazda unei noi vieți. Nu se refac după o vizită la cumpărături, nici după o noapte de petrecere, nici după un masaj sau o tură de alergare sau un exrecițiu nou la sala de fitness. Ci după o perioadă de intense transformări, care a culminat cu aducerea pe lume a unei noi vieți.
Nu e de mirare că perioada de după naștere a fost considerată critică și respectată în toate culturile. Până și cele mai primitive societăți protejau mama și nou născutul și în unele cazuri „plasa de siguranță”se întindea și dincolo de primele săptămâni după naștere.
Așa că hai să încetăm cu mesajele acestea nerealiste care fac mamele ce abiau au născut să se simtă în neregulă dacă nu arată, nu se mișcă sau nu muncesc ca o femeie ce nu a trecut prin asta. În schimb, am putea să încercăm să o ajutăm, iar dacă nu putem ajuta măcar putem încerca să nu o copleșim cu pretenții nerealiste.
Recuperarea după naștere nu durează doar 6 săptămâni. După cele 6 săptămâni femeia mamă nu revine ca prin minune la identitatea de dinainte, doar pentru că bifat tradițonalul control ginecologic de după naștere.
Aventura abia începe. Venirea pe lume a unui copil nu înseamnă doar nașterea bebelușului, ci și nașterea mamei.
De fapt, odată cu nașterea sa, spunea psihologul Corinne Antoine, bebelușul dă naștere întregii familii. Nu se naște doar bebelușul, din punct de vedere fizic, ci se nasc, din punct de vedere psihologic și mama și tatăl, bunicii și frații.
Știați că există un termen pentru „devenirea” mamelor? Un termen care descrie transformările de ordin psihologic și fiziologic prin care trecem, atunci când devenim mame? Matrescența este acesta. Termenul a fost introdus de antropologul Dana Raphael în 1973.
Odată ce devenim mame nu e ca și cum îmbrățișăm temporar un rol, îl jucăm, după care ne reîntoarcem la ceea ce eram înainte. A deveni mamă implică transformări ce ne redefinesc pe viață.
Voi cum ați trăit matrescența?