Pe vremea când eram însărcinată cu primul copil, am fost copleșită și când spun copleșită chiar asta să vă imaginați – eu (și un bebe în burtă), aproape striviți de o avalanșă de sfaturi nesolicitate. Multe erau sfaturi proaste, lipsite de temei, uneori chiar periculoase, oferite nesolicitat. Privind retrospectiv nu pot decât să mă amuz de lucrurile pe care le auzeam – cum că arsurile de sarcină sunt provocate de părul bebelușului (ați auzit asta cu siguranță și voi, face parte din folclorul românesc de parenting ) sau că voi naște un copil mic, deoarece refuzam sa mănânc anumite preparate din carne despre care nu știam ce grad de preparare termică aveau (în condițiile în care nici acum, la a treia sarcină nu am dobândit anticorpii la Toxoplasma Gondii) Ironia e că am născut un copil mai mic decât normalul, dar asta fără nicio legătură cu câștigul meu ponderal din timpul sarcinii sau cu ceea ce am mâncat (de altfel absolut în regulă), ci cu hipertensiunea de sarcină, care prin extenso aș spune că mi-a fost întreținută și de avalanșa deloc plăcută de sfaturi și sperieturi nesolicitate.
„Nevoia” de a speria alte gravide
Zilele trecute eram la coafor și în timp ce doamna coafeză mă masa blând pe scalp, văzând că sunt însărcinată și aflând că am 25 de săptămâni de sarcină, s-a gândit că ar fi bine să îmi spună că fix la 25 de săptămâni de sarcină a început să piardă lichidul amniotic , născând ulterior prematur. Pe vremea când eram însărcinată cu T., colicile renale mi-au dat bătăi de cap. S-a întâmplat de cel puțin 3 ori să ajung la spital. Știam că sunt pe mâini bune și cu tratament nu se va întâmpla nimic rău, însă de fiecare dată se găsea cineva să îmi dea peste cap zen-ul. Spre exemplu, îmi aduc aminte de o asistentă, ce a ținut să îmi spună, în timp ce stăteam să se scurgă perfuzia, că exact în aceeași săptămână de sarcină în care mă aflam și eu, o mămică, ce obținuse sarcina gemelară prin FIV (detalii menite probabil să dea o notă și mai tragică situației), a născut, în urma colicii renale, prematur, iar copilașii nu au supraviețuit…De ce simt unele femei nevoia să „îmbărbăteze” în acest fel o gravidă aflată îm suferință? Nu știu. Nu m-am decis dacă e vorba de sadism sau pur și simplu o nevoie pervertită, de confesiune.
Acum după o primă sarcină ca cea pe care am avut-o, după o victorie în „lupta” alăptării, după vizite (în interes de serviciu) pe secții de terapie intensivă neonatală, după mii de pagini de literatură medicală cu patologie a sugarului și a mamei, am ajuns în acel punct în care genul de confesiuni ca cea făcută de coafeză, nu mă mai sperie, le tratez cel mult ca pe o curiozitate medicală.
Cum am decis să mă „izolez” informațional
De fapt, am constatat că supraviețuind psihologic primei sarcini și alegând să mă “izolez” informational în primele luni de după naștere tocmai pentru a nu mă lăsa influențată de alte sfaturi proaste și nesolicitate– am dezvoltat (asemenea unei bacterii tratată cu dezinfectanți de la Hexi) o rezistență la orice sfat prost care ar fi putut ajunge la urechile mele. Probabil că ceva din limbajul meu nonverbal mă ajută, însă pot spune că nu mi s-a întâmplat niciodată, dar absolut niciodată după nașterea primului copil să mai primesc sfaturi nesolicitate de la persoane de prin parc, de pe stradă sau să intru în polemici cu altcineva, pe teme de parenting. Ba din contră, am atras numai lucrurile pozitive (sau poate doar pe acelea mi le-am permis să le aud). Spre exemplu nu țin minte să mă fi “mustrat” cineva pe stradă văzându-mă că îmi port copilul. În schimb am auzit și văzut persoane de diverse vârste, încântate de aceste tehnici “invoative”, chiar oameni foarte simpli spunând că la pieptul mamei îi e cel mai bine unui bebeluș. Nu mi s-a întâmplat niciodată să fiu admonestată pentru că am alăptat în public. Iar membrii familiei mele, care au crescut copii după binecunsocutele principii de parentaj ale comunismului (celebra triadă nu îl lua în brațe – dă-i ceai / lapte praf / va dormi veșnic în pat cu voi) au devenit, culmea cei mai încântați de modul în care am crescut copilul și îi promovează principiile mai departe.
Nu uitați – nu contează kilogramele, ci atitudinea! Le fel și în parenting
Cum s-a ajuns la asta? Mi-e imposibil să spun cu exactitate. Dar cred că a avut legătura foarte mare cu atitudinea mea. Știți cum se spune, nu contează câte kilograme ai sau cum arăți, ci încrederea pe care o emani. Cam așa și cu deciziile de parentaj. Am îmbrățișat atât de firesc, din necesitate, un anume stil de a crește copilul (alăptat la cerere, purtat în brațe, dormit împreună), rezultatele au fost atât de firești, încât cei din jur nu au putut decât să constate normalul și binele care reieșea din relația noastră.
De asemenea am fost siguri (și eu și sotul meu) de ceea ce făceam. Dar o siguranță care nu a venit din superioritate sau de pe la vreun curs / carte de parenting, ci tocmai din firescul cu care am luat niște decizii, necesare în viața noastră de familie, pentru binele copilului nostru dar și al nostru ca părinți. Acest lucru ne-a făcut să fim mai puțin anxioși și să nu căutăm confirmări în exterior. Spre exemplu nu mi-am pus niciodată problema (desi sunt psiholog, sau poate tocmai pentru că sunt) că s-ar putea ca al nostru copil să dezvolte niște tipare de somn nelalocul lor dacă doarme de mic în pat cu noi. Trebuia să hrănesc un bebeluș cu probleme de hrănire, născut cu o greutate mai mică decât în mod normal și care avea nevoie de laptele matern pentru a crește și a se dezvolta. Iar eu aveam nevoie să mă și odihnesc (atât cât se putea) printre reprizele de alăptat, așa că dormitul în același pat a fost soluția salvatoare. Fără loc de alte interpretări și fără timp de cântărire a deciziei. Punct. Am acționat instinctiv, descoperind ulterior că oamenii făceau asta de mii de ani. Supriză sau nu, la 2 ani și ceva, copilul a decis să părăsească (de la sine și fără intervenții din partea noastră, cel mult cu încurajări că e pe drumul cel bun), patul părintesc, menținând totuși proximitatea față de noi pe timpul somnului și având libertate deplină în a se rentoarce în patul nostru atunci când simte nevoia.
La fel și cu alăptarea de confort. Nu mi-am pus niciodată problema că dacă alăptez și pentru altceva decât foame voi genera probleme alimentare psihogene pe termen lung, sau că dacă răspund plânsului oferind alinarea prin sân, copilul meu nu va “învăța” să se descarce prin plâns (primesc genul acesta de întrebări de la mame). Eram la vremea respectivă o mamă ce stătea singură în casă până seara târziu. Aveam nevoie să ies și să socializez. Cu copilul în sistem de purtare (unde avea acces nestingherit la sân) era din nou, singura posibilitate practică să fac ceva. Culmea că și prin alte societăți (e drept, tribale și asta ne face să le privim cu suspiciune, mamele tot așa făceau și copiii lor, odată mobile părăseau cu mare deschidere brațele mamei și se aventurau spre explorare știind că au oricând o bază sigură la care s epot întoarce). Și acum, la 2 ani și ceva, vă asigur că al meu copil plânge (tare mi-aș dori uneori să mai funcționeze liniștirea cu sânul), nu are nicio problemă aimentară de natură psihogenă, ba chiar am aflat de la domnii de la Stanford că, fiind responsivă la semnalele transmise de el, am făcut cea mai bună investiție în dezvoltarea sa psihologică.
Ca o consecință, în stilul nondirectiv care mă caracterizează, atunci când am aflat că vreuna din prietenele / rudele mele urma să aibă un copil, nu am făcut altceva decât să mă bucur sincer (foarte, foarte sincer) și să le spun atât – „Pentru orice întrebare / sfat eu vă sunt alături. Am convingerea că veți fi mame excelente și că vă veți descurca minunat în aventura mămiciei „ Nu, nu am simțit nevoia să le recomand cărți, să le explic cum să crească copilul, de ce să se ferească, vreun crash course de părințeală. Nu, nimic de genul acesta. În schimb am fost pe lângă ele, m-au văzut, m-au citit și dacă le-a plăcut ce au văzut / citit, au decis în consecință. Cel mult, le-am dat tradiționalul sfat prin care sintetizez tot ce ar trebui să știe să facă o mamă imediat după naștere “Țineți-vă cât mai mult copiii în brațe”.
Creșterea copiilor – o chestiune de emisferă dreaptă
Am convingerea că mare parte din ceea ce ține de parentaj (în special parentajul copiilor de vârstă mică) se învață prin modelare și observație socială. Dintotdeauna în natura umană a existat această nevoie de a transmite mai departe “noțiunile” de creșterea copiilor. Transmiterea se făcea în sânul comunității, cele mai tinere observând acest comoprtament la cele mai experimentate. Să crești un bebeluș e mai mult o chestiune corporală (de la naștere până la alăptare și înțărcare), nicidecum o chestiune de liste / listuțe / cărți. E un comportament ce se învață prin observație socială, nu prin scheme și instrucțiuni trasate emisferei stângi, care mai degrabă încurcă decât ajută. Nu naștem măsurându-ne singure, la milimetru dilatația (din contră orice proces intrusiv în actul nașterii încurcă), ci simțind de fapt ce ne spune corpul care se pregătește să nască. Nu alăptăm calculând câți mililitri de lapte a băut copilul dintr-un sân (e practic imposibil) . Când (de nevoie) implicăm în alăptare diverse strategii de intervenție, o facem tocmai pentru a ne reîntoarce cât mai rapid la firesc în contextul în care ceva nu funcționează. Nu ne creștem copiii dându-le replici și citându-le pasaje din cărți de parenting, ci ascultându-i și răspunzându-le nevoilor lor specifice. Nu îi dresăm să adoarmă când vrem noi, ci le creem acel cadru plin de încredere în care somnul vine mai degrabă de la sine. Învățăm să considerăm alăptarea drept firească și naturală, văzând cât mai multe mame alăptând, în contexte reale. E un stimul mai puternic decât să vedem o poză cu o mamă alăptând, într-o carte (ca și cum am privi un animal exotic de la tropice într-o grădină zoo din nordul emisferei).
Comunitatea tradițională a murit, noi am rămas cu anxietatea
Din păcate, dizolvarea comunităților tradiționale a făcut ca această “artă” feminină a creșterii copiilor să se piardă. Nu mai avem comunitatea de sprijin de altădată, învățarea prin observație socială s-a pierdut atunci când schimbări sociale au determinat de fapt ruperea ritmului firesc al diadei mamă-copil mic.
Vă întrebați de ce primim obsesiv sfaturi despre cum să ne creștem copiii atunci când burtica devine vizbilă? Și de ce aceste sfaturi vin de la oricine (oricât de avizat / neavizat ar fi)? De ce la rândul nostru simțim nevoia să ne revărsăm prin viu grai înțelepciunea de părinte (considerându-ne automat experți în creșterea copilului pentru simplul fapt că am supraviețuit primelor luni de viață cu un bebe)? De ce în drumul spre devenirea noastră ca părinți suntem anxioși în legătură cu niște lucruri care nu ar trebui să ne dea bătăi de cap? Tocmai pentru că e în natura umană să transmite și să primim din “arta” creșterii copiilor. Cum modalitatea corectă de transmitere s-a pierdut, am rămas cu nevoia dar și cu o notă imensă de anxietate.
Foto Pawel Loj, Flickr
Increderea in tine si in pediatru
[…] în filme. O stare de greață permanentă care mă făcea să am tot timpul o punguță la mine, multe sfaturi nedorite, două colici renale (dintre care una cu internare, cea de a doua doar cu tratament intravenos), […]