Am văzut recent un articol în care se discuta despre grădinițele săptămânale, un fel de cămine, în care părinții își lasă copiii mici peste noapte și îi recuperează la final de săptămână. Am rămas surprinsă să aflu că încă mai există așa ceva, în România. Emanație a planurilor lui Ceaușescu de creștere a populației, aceste instituții au apărut în perioada infamului Decret. Erau un fel de orfelinate cu jumătate de normă, create să ajute personajul colectiv veșnic oropsit în România – femeia mamă, forțată să se întoarcă la scurt timp după naștere la muncă și să activeze în 3 schimburi. Neavând cu cine să lase copilul mic acasă, părinții îl lăsau la un astfel de centru și eventual, îl recuperau la final de săptămână, în singura zi liberă, Duminica. Eventual…

Și uite așa mi-am adus mainte de un subiect pe care vroiam să îl abordez de multă vreme, dar nu am avut curaj. Perioada Decretului. Pentru cei care v-ați născut după 90 și nu ați avut un interes deosebit în a cerceta istoria recentă a României, e bine sa stiti ca a existat o perioadă de câteva decenii când statul comunist a decis că drepturile de reproducere ale femeii îi aparțin in totalitate. Dorind să își atingă planurile fantasmagorice, în 1966, Ceaușescu a concluzionat că țara are o populație prea mică, drept urmare fiecare femeie are obligatia si indatorirea să contribuie la bunăstarea patriei, cu minim 4 copii.

Procedurile de întrerupere a sarcinilor și orice mijloc de contracepție (nu includem aici metodele tradiționale, care nu funcționează aproape niciodată) au fost interzise. Practic, România rămânea singura țară din zonă care a interzis avortul, dar în același timp și orice mijloc contraceptiv, chiar și pentru mamele care întruneau norma de 4 copii. Prin acest Decret, Ceaușescu a pus bazele unuia dintre cele mai dure regimuri totalitare, pronataliste din lume. Practic, prin maternități orice intervenție chirurgicală se făceau cu securiștii lângă, medicii riscau închisoarea dacă făceau avort sau ajutau femeile să folosească mijloace de contracepție. Mii de femei mureau în spitale de septicemie în urma avortului realizat empiric, iar medicii nu erau lăsați de către securiști să le trateze. Până și sarcinile la risc de avort spontan erau tratate cu suspiciune. O prietenă mai în vârstă îmi povestea ce clipe de coșmar a trăit în momentul în care a ajuns la spital, cu o iminență de avort, fiind însărcinată cu un copil dorit. Nimeni nu a putut interveni pana cand nu a fost chestionata de securistul spitalului.

Mai mult, ca să se asigure că taie „răul” de la rădăcină, statul comunist organiza lunar controale ginecologice, la locul de muncă. Pe bandă rulantă și cu forța. La fel ca producția stahanovistă. Și nu pentru vreun program de screening al vreunei boli, ci pentru a se asigura că depistează din timp, orice posibila sarcină.

Și cum la vremea respectivă a naște după cezariană era considerat imposibil, intervențiile chirurgicale de acest gen erau drastic limitate. Practic se ajunsese în situația în care cezariana nu era oferită nici măcar atunci când era nevoie. În urmă cu câțiva ani citeam un interviu cu un medic ginecolog din garda veche, care spunea că de fiecare dată când vede un adult cu dizabilități pe stradă se întreabă dacă nu cumva e unul din acei copii pe care i-a asistat la naștere și pe care l-ar fi putut salva prin cezariană. Da, pe vremea lui Ceaușescu femeile mureau la naștere, tocmai pentru că, cezariana (intervenția de care abuzăm atât de mult în ziua de azi) era practic interzisă.

Ce a rezultat în urma acestor măsuri? Peste 10.000 de femei au murit în încercarea de a „scăpa” de sarcina nedorită, apelând la propria inventivitate, la măcelari, mecanici auto, babe de prin sate uitate de Dumnezeu . În urma fiecăreia au rămas probabil alți câțiva copii orfani acasă. România devenea astfel țara cu cea mai mare mortalitate maternă din regiune, cu procente de până la 200% mai mari decât țări precum Italia.

Iar cruzimea statului ajunsese la cote maxime. O muncitoare de la APACA, moartă în urma unui avort ilegal a fost plimbată prin curtea fabricii și dată exemplu pentru a speria celelalte muncitoare. Slujba religioasă i s-a făcut nu doar în prezența familiei și a copiilor orfani, dar și în prezența colegilor.  Dacă citiți aceste rânduri și aveți intenția să duceți discuția în direcția pro / anti avort, ei bine nu acesta este scopul postării. Și nici nu putem să ne considerăm demni comentatori ai unei perioade pe care nu am trăit-o. Imaginați-vă că nicio femeie cu un minim spirit de conservare nu s-ar fi lăsat abrutizată emoțional și fizic, nicio femeie nu și-ar fi lăsat uterul străpuns de o andrea pe o masă insalubră, dacă nu ar fi ajuns într-o situație extremă de viață. Dar paradoxurile unei astfel de politici pronataliste erau atât de mari, încât se ajungea în situația în care familiile deveneau numeroase, dar hrana rămânea la același nivel și bineînțeles raționalizată. Începând cu anii 80 Ceaușescu raționalizase până și medicamentele, în încercare de a plăti datoria externă a țării. Mama îmi povestea că atunci când m-a născut, în 1984, în Maternitate nu exista nici măcar vată pentru lăuze.

Ce a mai rezultat în urma Decretului? Ei bine, da, o creștere temporară a numărului de nașteri. Temporară pentru că la un moment dat, numărul de nașteri a revenit la cel de dinainte de 1966 (când avorturile erau legale). Cumva, femeile au prins atât de multă ură pe limitările impuse de sistem, încât au sfidat viața și moartea și au continuat să facă întreruperi clandestine de sarcină știind foarte clar riscurile la care se expuneau. Dar asta e foarte trist, pentru că această ură față de sistem a însemnat automat și ură pentru copiii nenăscuți. Statul abrutizase deja tot ceea ce însemna sexualitate sănătoasă, viață normală de cuplu, perioadă de graviditate și naștere. Copiii din pântece deveniseră un personaj colectiv depersonalizat, „belelele”, problemele de care trebuiau sa scape. Cei care au avut șansa să scape de avort și să se nască, au devenit Decreței crescuți de educatoarele din cămine (și norocoșii de către bunici), privați de absența figurii pricipale de atașament într-o perioadă critică de dezvoltare a creierului, privați de lapte matern (de regulă alăptarea dura până la 3 luni când mama se întorcea la muncă, vârstă la care copilul începea în mod tradițional diversificarea)

Numărul mai mare de copii născuți a însemnat și mai multe abandonuri, dar și  apariția acelor infame centre de reeducare, comparate de presa internațională cu niște lagăre de exterminare. Se vorbește prea puțin, mult prea puțin despre acea perioadă, însă România face obiectul unui studiu de referință în psihologia dezvoltării, The Bucharest Intervention Project, un studiu longitudinal, ce evaluează efectul neglijării asupra creierului în dezvoltare.

Și la nivel de conștiință colectivă a însemnat o schimbare radicală în felul în care bunicii și părinții noștri (tinerii care au trăit și au pus bazele unei familii în perioada Decretului) au perceput tot ce a însemnat creștere a copiilor.

De fiecare dată când auziți pe cineva din vechea generație că vă spune să nu vă luați copilul prea des în brațe „pentru că se învață”. De fiecare dată când citiți statistici care plasează România pe locuri fruntașe din punct de vedere al utilizării pedepselor corporale, de fiecare dată când vă uimește extrema ușurință cu care româncele de azi aleg cezariana pentru că le e frică de nașterea naturală, sau avortul ca mijloc de contracepție, de fiecare dată când vedeți dezbaterile despre lipsa educației sexuale în școli sau despre sistemul de învățământ în general, țineți cont că avem un handicap de două generații în tot ce înseamnă creștere normală a copiilor. Că un sistem politic bolnav a reușit în doar două generații să rupă legătura firească și instinctuală dintre mamă și copilul ei (nenăscut).

Una din cele mai realiste incursiuni în perioada Decretului este documentarul lui Florin Iepan, Decrețeii. L-am văzut  prima oara în urma cu câțiva ani, însă o replică a unui medic intervievat in film, mi-a rămas în minte “După ce se năştea copilul, când îl scoteam din mamă şi îl arătam lui Dumnezeu, eu eram fericit, dar mama începea să-l blesteme, îmi zicea să-l iau de acolo, să-l arunc la gunoi, toate aveau o reacţie de respingere care mă îndurera teribil.”

Citiți încă o dată fraza de mai sus, urmăriți filmul lui Florin Iepan. Suntem generația care vorbește despre positive parenting, dar înainte de toate trebuie să-i iertăm pe cei care ne-au dat viata pentru că merită iertarea noastră. Au trăit vremuri mult prea grele.

Foto Historia