Azi de dimineață mă gândeam că m-aș oferi voluntară pentru un reality show cu mame. E un gând asupra căruia mă gândesc din ce în ce mai des. Să vină cineva să îmi instaleze niște camere prin casă, să vadă yoată cum e în realtate viața mamelor. Să facem un show TV sau să ransmitem live pe Facebook. Să vină gașca de mame să (ne) plângem la unison. I feel you, sister! Mi-ai citit gândurile. Așa e și la mine. Exact așa. Credeam că sunt singura. Să vină mamele perfecte și să râdă de mine, de farfuriile din chivetă, de faptul că uneori îmi vine să plâng. Dar mai ales să nu mai aud pe nimeni spunând „Dar ce faci toata ziua?”. Un reality show din asta Motherhood Uncensored, dar nu in genul soft core TLC.

Reiau. Mai ales să nu mai aud pe nimeni spunând, dar ce faci tu, toată ziua?

Să vadă toată lumea cum e să te trezești la ora 8 după o noapte în care copilul cel mic a ajuns la spital pentru că a făcut laringită, sau după o noapte în care ți s-a trezit din cauza dinților. Să vadă toată lumea cum e cu un copil mic, care ți se agață la propriu de picior. Și nu te lasă să faci niciun pas. Să vadă toată lumea cum e să prepare micul dejun cu un copil agățat de picior, sau în brațe, cum mâncarea ți se revarsă pe mobile. Să vadă toată lumea cum e să îți petreci ziua alergând prin casă, în pijamale,  incapabilă să faci ceva eficient, până la capăt, într-un timp rezonabil.

Să vadă toată lumea cum e să încerci să adormi un copil cu reflux. Cum e să îl ferești de toate capcanele de prin casă, pentru că întâmplarea a făcut ca soțul să uite pentru a zecea oară să comande sistemele acelea de protecție pentru mobilă.

Să vadă lumea cum e după naștere, în perioada post partum, când te doare ceva (burta, vaginul, fundul, sânii, mintea sau toate la un loc). Cum te ridici din pat zi și noapte. Cum te chinui să faci față vieții cu un nou născut.  Cum e să ai ragade și să doară când îți ții copilul în brațe. Cum e să priveți dezolată la copilul pe care nu poți să îl hrănești așa cum ți-ai dori. Cum e să stai agățată de o pompă cu care te chinui să scoți  30 de ml de lapte și apoi îi verși din greșeală sau nu știi ce să faci când constați că laptele își miroase a lipază.

Să vadă și ceilalți din exterior cum devii pe zi ce trece din ce în ce mai încercănată, mai slabă sau mai grasă. Să vadă și ceilalți fața depresiei postpartum (poate așa le va fi și medicilor mai ușor să o recunoască) dar și fața singurătății și a izolării. Să vadă și ceilalți cum e să plângi, să își vină să fugi. Să vadă și ceilalți cât de greu e să faci curățenie, de mâncare. Cât de greu e să muncești de acasă, să răspunzi la mailuri în 2(0 de) ore (mailuri la care în mod normal ai fi răspuns în câteva minute).

Să vadă și ceilalți și fața frumoasă a materntății: serenitatea și zen-ul fără de egal pe care le simți atunci când îți ții pentru prima oară pruncul în brațe, liniștea de pe chipul obosit atunci când îți adoarme copilul, lacrimile de bucurie ale mamei atunci când copilul îți zâmbește pentru prima oară, hohotele de râs aproape isteric atunci când te grăbești să iei din casă, afară plouă torențial și constați că cei mici ți-au lăsat acum câteva zile un cadou în cizmele de ploaie – un fruct pe jumătate mâncat, de la masa lor de gustare.

Până una alta, vă las cu Tully, vă regăsiți cu siguranță în video-ul de mai jos. Poate dacă îl văd și soții și restul familiei sau al prietenilor, nu veți mai auzi niciodată întrebarea Dar tu ce ai făcut astăzi toată ziua?