Articol scris de
Consultant in alaptare IBCLC, psiholog


„Și ați mai vrea copii doamna Ola?”, m-a întrebat medicul meu ginecolog la controlul de șase săptămâni, după prima naștere. Zâmbind i-am răspuns că da, ceea ce l-a surprins într-un mod plăcut. Era evident surprins, nu se aștepta probabil să îi dau un astfel de răspuns.

Prima sarcină nu a fost nici pe departe ceea ce vezi în filme. O stare de greață permanentă care mă făcea să am tot timpul o punguță la mine, multe sfaturi nedorite, două colici renale (dintre care una cu internare, cea de a doua doar cu tratament intravenos), hipertensiune, un bebeluș mic pentru vârsta gestațională, pre-eclapmpsie, cezariană la rece deoarece bebe era în prezentație pelviană, două luni de repaus la pat înainte de naștere pentru a preveni nașterea prematură (un fel de „închisoare” a oricărei gravide, acest repaus la pat care nu îmi permitea decât deplasările la toaletă și o ieșire zilnică la monitorizat tensiunea). Și apoi nașterea ca o eliberare și ca cel mai fericit moment din viața mea. Și apoi recuperarea ușoară și minunăția de bebeluș care deși născut la termen cântărea cât un prematur târziu. Și apoi alăptarea. Bucuria cu care așteptam să se întâmple, proiecțiile pe care mi le făcusem și apoi realitatea aceea în care deși făceam ceea ce spunea toată lumea că trebuie să fac, copilul se chinuia să ia în greutate câteva zeci de grame pe săptămână. Și apoi suplimentarea cu lapte praf și scăderea lactației aproape de 0 și ideea mea că fiind dismatur eu am datoria să încerc (măcar să încerc) să îi ofer laptele meu (pentru că studiile spun….). Și pentru a reuși asta pompatul după fiecare supt al lui și suplimentatul cu sns-ul (acel instrument love & hate care ajută mamele să alăpteze) și mesele interminabile și nopțile nedormite și bucuria că am reușit și crește. Reiterat rutina asceasta zi de zi, până la cinci luni și jumătate pentru că altfel bebe nu ar fi crescut, din contră ar fi scăzut. Pentru că…păcătosul de fren restrictiv, moștenire de familie, dar pe care nimeni din România nu îndrăznea să îl repare printr-o procedură simplă, de câteva minute.

Cu alte cuvinte a fost greu. Reacția medicului meu e de înțeles, la fel ca și întrebarea cea a precedat-o. Și totuși, i-am răspuns zâmbitoare că da, aș mai face și alți copii. Atât eu cât și soțul meu provenim din familii cu un singur copil. Și asta a stat la baza deciziei noastre de a avea o familie proprie, mai numeroasă.



Între T (care are acum 3 ani și umătate) și R. am avut o sarcină pe care am pierdut-o. Asta a făcut să îmi doresc și mai mult și mai repede o familie mai numeroasă. Însă s-a lăsat așteptată, iar vestea că sunt însărcinată pentru a treia oară a venit când nu ne așteptam și când dea ne configurasem ideea de viață în 3 și urma să ne bucurăm, eu și soțul meu de mai mult timp în doi. Aproape că renunțasem la ideea unui al doilea bebeluș și ne planificasem un stil de viață în care să îreîncepem să avem griă și de nevoile noastre, nu doar de cele ale copilului. Așadar ce am simțit?  Bucurie amestecată cu teamă. Toate dificultățile pe care le-am avut la primul copil au concurat cu bucuria de a ne vedea visul împlinit. Când am aflat că sunt însărcinată a fost bucurie mare dar și teamă că voi trece din nou prin ce am trecut cu primul copil.

Cum e să ai un al doilea copil, după ce sarcina și primul an din viață al primului copil au fost o aventura? Mai bine decât mă așteptam. Sarcina cu R. a fost mult mai împlinitoare decât prima. Am fost pozitivă și mai optimistă. M-am antrenat să fiu veselă și să mă bucur de fiecare moment. Probabil că a contat că nu mai lucram după un program fix așa că mi-am putut organiza activitățile după starea mea fizică și de spirit. Am reușit să țin tensiunea sub control, prin exerciții de meditație ghidată și activități relaxante. Am încercat să elimin pe cât posibil toate lucrurile „toxice” emoțional care m-au afectat la prima sarcină. Bebe a crescut așadar mai bine. În mod paradoxal nașterea a fost o experiență mai puțin plăcută decât prima oară, însă momentele de după au fost de neprețuit. Am făcut în așa fel încât să nu mai repet greșelile de la prima sarcină, l-am avut pe bebe tot timpul cu noi în salon, am alăptat exclusiv.

Nu am fost scutiți de probleme nici cu al doilea copil. La primul m-am chinuit să cresc producția de lapte, cu cel de-al doilea bebe am avut o supraproducție care combinată și de această dată cu frenul lingual restrictiv a ridicat probleme ce și-au găsit rezolvarea doar prin abilitățile mele de mamă ce mai alăptase și consultant IBCLC. Primele 2 luni au fost intense și obositoare din acest punct de vedere. Cu R. care vomita în jet aproape după fiecare masă și din cauza refluxului nu reușea să doarmă decât în brațele noastre sau în mașină. Cu multe momente în care am simțit la propriu și eu și soțul meu că nu mai facem față. Apoi afecțiunea rară pe care am descoperit-o la R. și investigațiile care au urmat. Toate acestea ne-au zdruncnat credința că avem capacitatea să generăm armonie într-o familie numeroasă.

Pe de altă parte, după cele 6 săptămâni de lăuzie, lucrurile au început să se așeze, să intre în normal, ca prin minune. Cei din jur îmi spun că R. e  cel mai liniștit bebe pe care l-au văzut. Nopțile nedormite sunt mai rare și mult mai ușor de gestionat ca pe vremea când T era bebeluș. Simt că prin intermediul lui R. mă bucur cu adevărat de bebelușie, o experiență de care nu am avut din păcate parte la primul copil.

Cum e în realitate cu doi copii? Ei bine, nu pot să uit vorbele umei prietene care mi-a răspuns la întrebare. „Al doilea copil nu e niciodată ca primul. E o surpriză. Va fi o surpriză”. Cu siguranță asta s-a aplicat și în cazul nostru.

Când prietenii mă întreabă cum e cu doi copii, nu le ascund faptul că nu e ușor. Timp mult mai puțin, resurse financiare care se împart la patru, nevoia de a ne organiza mai bine viața din toate punctele de vedere, mai puțin timp pentru noi doi, adulții din casă. Adaptarea copilului mai mare este un proces în sine și e diferit de ceea ce credem noi adulți că am vrea / ar trebui să fie. Un nivel mai ridicat de stres pe care îl resimțim noi ca adulți, momente în care ne pierdem mult mai ușor cu firea. Însă nimic din toate acestea nu umbresc clipele minunate pe care le petrecem în patru.

Foto US Army

 

 


Despre Andreea Ola
Sunt consultant în alăptare IBCLC și psiholog. Scriu cu seriozitate despre alăptare, diversificare, somnul bebelușilor și psihologia lor. Abordez cu umor, episoade din viața mea de mamă. Poți afla mai multe despre pregătirea mea profesională in acesta pagina.
Proiectul "În brațe la mami" a pornit din dorința de a ajuta părinții din România să poată lua decizii informate despre alăptare și creșterea bebelușilor. Dacă simți că ai nevoie de un specialist alături de care să înfrunți fricile și care să te ajute să îți descoperi puterile, contactează-mă si stabileste o consiliere online.

Poți ajuta și tu, distribuind materialele gratuite de pe acest site, unui părinte ce are nevoie de informații corecte sau de sprijin în părințeală. Cu siguranță îți va mulțumi!
Subscribe
Notify of
guest
Numele tau
Adresa ta de email
Adresa site-ului tau

2 Comments
oldest
newest most voted
Inline Feedbacks
View all comments
Daniela
Daniela
18 aprilie 2017 6:55 pm

Eu mi-am dorit mult al doilea copil, dar a venit la 10 ani diferența din motive dependente de noi ( timp, serviciu, apartament mic). Dar nu de mai putea amâna așa că am făcut și pasul asta. Nu am avut sarcina grea nici la primul copil și nici la al doilea, dar au fost diferite – la al doilea am dormit mult, noroc de vacanta ca am putut trimite fata​ la bunici. Nașterea a fost tot cezariana cu recuperare rapidă și ușoară. Bebe are deja 14 luni, doarme de la 19 la 7 cu mese de san pe tot parcursul… Vezi mai mult »

Nicoleta
Nicoleta
16 martie 2018 1:51 pm

Buna,Andreea! Cum ai rezolvat prb frenului la copiii tai? Nu am gasit daca ai scris despre asta,imi cer scuze,nu am gasit.
Multumecs, Nicoleta

Descoperă cursurile “Școala de părințeală”