Printr-o ironie la care până acum nu m-am gândit prea mult, viața mea este strâns legată de ideea de avort….

Tatăl meu (fără de care nu aș fi apărut pe lume) s-a născut când mama lui avea peste 40 de ani, iar tatăl lui, peste 50. Era al optulea copil, apărut la o distanță de vârstă considerabilă de predecesorii săi. Din exterior poate părea o  „anomalie” dacă judecăm după vârsta la care el a venit pe lume (în mod amuzant tatăl meu are nepoți mai vârstnici cu 10 ani decât el), însă din punct de vedere biologic este o normalitate dacă ne raportăm la specificul unei vieți conjugale în care oamenii continuau să se bucure de traiul în cuplu.

Tatăl meu a venit pe lume în 1957, perioadă în care realmente avortul era principala metodă de planificare familială. (metodele tradiționale au dat întotdeauna rateuri). Femeile (de la oraș sau sat) apelau mult mai frecvent decât credem la această modalitate de spațiere a sarcinilor, care până în 1966 (anul în care Ceaușescu a interzis orice formă medicalizată de contracepție) era practicată legal, de către moașe, mamoși și medici.

Mitul genezei tatălui meu se leagă de o conjunctură interesantă. Tatăl său (bunicul meu pe linie paternă) a rămas orfan de mamă la o vârsta foarte mică. Istoria familiei consemnează că mama sa a murit în urma unei septicemii cauzate de o presupusă rană la un deget. Nedorind ca propriii copii să treacă prin trauma unei copilării fără mamă, s-a opus ca bunica mea să facă întreruperi de sarcină, de teamă ca aceasta să nu moară în urma septicemiei ca și complicație a avortului. Așa a apărut pe lume tatăl meu, expresie a fertilității prolifice a părinților săi. Cu el cercul s-a închis, probabil că bunica a ajuns la menopauză după acest al optulea suflet pe care l-a adus pe lume.

Mitul genezei mele pare să fie mai puțin interesant. M-am născut în 1984, la aproape două decenii de la interzicerea oficială a oricărei forme de contracepție medicalizate si standardizate ( Decretul anti-avort a fost abolit la Revoluție). Părinții mei s-au iubit și și-au consumat viața de cuplu într-o vreme în care în țările europene existau deja metode contraceptive inovatoare (pilula anticoncepțională, steriletul modern, etc.). În România însă, orice formă de contracepție era interzisă, ceea ce a dus la dezvoltarea unei practici subterane de întreruperi clandestine de sarcină. Prin clandestin însemnând la limita dintre viață și moarte, cu metode empirice (andrele, ierburi, lichide, etc. introduse în uter, de persoane fără nicio pregătire medicală). Nu e de mirare că peste 10.000 de femei au murit în urma acestor proceduri, România fiind la vremea respectivă țara cu cea mai mare mortalitate maternă dintre țările de pe continent.

Cred că nu exista femeie aflată la vârsta fertilă în perioada celor aproape 30 de ani de Decret anti-avort care să nu fi fost afectată în plan intim de efectele sale. Fără nicio formă de contracepție, fără nicio posibilitate de a decide, femeile perioadei respective erau de fapt niște victime ale unei vieți de cuplu în care de regulă bărbatul nu își asuma nicio responsabilitate, iar statul acaparase în mod simbolic corpul femeii și se inserase ca un personaj incomod, dar omniprezent în patul conjugal al fiecărui cuplu din acea perioadă. La pachet cu toate acestea venea un nivel de trai substandard, cu hrană și medicamente de bază raționalizate, lipsa căldurii și a curentului electric, supraaglomerare în grădinițe și școli.

Femeile care nu făceau avort în perioada Decretului comunist erau o raritate. Fie făceau copii atât cât le era dat, adică mulți (pe care de multe ori aungeau să îi crească la limita subzistenței emoționale și fizice, sau uneori îi abandonau, nu din lipsă de instinct matern sau iubire, ci pur și simplu din cauza lipsurilor materiale), fie erau excepțiile care aveau o fertilitate redusă, practicau abstinența (iar soții își consumau relațiile sexuale în afara căsniciei), sau reușiseră să facă rost, „pe sub mână” (cum se spunea în perioada respectivă) de pilule contraceptive din afara țării, sau rarisim rarisim avuseseră „șansa” (era o șansă la vremea respectivă) să aibă pile si relații suficient de mari ca să li se permită naștere prin cezariană, ceea ce de la un punct incolo se solda în mod „salvator” cu ligatura trompelor uterine și sterilizare definitivă.

Istoria are o capacitate uimitoare de a omite din scrierile sale oficiale, trauma și abrutizarea în special atunci când victimele sunt femei. Așa că nu vă imaginați că știu atât de multe despre Decretul anti-avort și perioada respectivă, din manualele de istorie. Am prins frânturi de conversație de la femeile acelei perioade și asta mi-a stârnit interesul să citesc și să documentez aproape toate mărturiile publice ale celor care au vorbit despre acea perioadă. Faceți și voi o sondare a istoriei familiei voastre în perioada respectivă și dacă reușiți să dărâmați niște bariere de comunicare e posibil să aflați că suntem de fapt o nație care ar fi trebuit să ne bucurăm de un număr mult mai mare de frați și surori în fiecare familie nucleară.

Așadar, înainte ca eu să apar pe lume și cel mai probabil și după, mama mea a făcut ceea ce a făcut majoritatea femeilor de vârstă fertilă din acea perioadă – întreruperi clandestine de sarcină. Ce  a făcut ca eu să fiu sufletul ales să se nască, probabil logica hazardului sau a lui „așa trebuia să se întâmple”. Deși pare de un prozaic firesc, consecințele pentru acele avorturi în masă nu pot fi reduse la „așa era perioada”. O generație întreagă de femei a suferit o traumă colectivă, atât fizică cât și emoțională, iar consecințele le resimțim și noi, copiii lor. Mama mea a fost atât de traumatizată de efectele acelei politici așa zis pronataliste încât a făcut o depresie în momentul în care, după naștere a văzut că sunt fată. Își dorea un băiat, tocmai ca „să nu suport consecințele pe care le suportă femeile”. Deși spune că i-a plăcut cum suna Andreea, pentru că începea cu A, probabil că nu întâmplător, într-un mod inconștient, a ales pentru mine un prenume eminamente masculin, care înseamnă bărbăție și forță. Toată viața a purtat cu sine consecințele acelei perioade, învinovățindu-se în mod conștient sau inconștient pentru o dramă ce depășea de fapt puterea ei de decizie la acel moment și puterea individuală a oricărei femei din acea perioadă.

Cercetând istoria familiei mele, mi-am dat seama că sunt un om privilegiat. Am învățat să apreciez valoarea vieții încă de la începuturile ei. În definitiv, am venit pe lume pentru că două generații de femei nu au făcut avort. Am trăit viața tipică a unui copil din perioada Decretului, copil unic, cu toate presiunile care s-au pus pe mine. Am învățat să îmi depășesc rolul de salvator impus inconștient de părinții mei și să îi apreciez pentru că mi-au dat în definitiv șansa la viață (că venirea mea pe lume a fost hazard, că a fost ceva planificat nici nu contează. Că am avut o copilărie în care m-am simțit uneori ca într-o închisoare emoțională, nu a mai contat. Sunt sincer recunoscătoare părinților mei pentru că prin ei, eu am apărut pe lume și mi s-a dat acest dar neprețuit, de a înfrunta viața – uneori mai ușoară, alteori mai grea. Deși nu mă pot lăuda cu o viață neapărat lină, nu a existat niciun moment în care să-mi fi spus că  mi-aș fi dorit să nu mă fi născut și am cea mai mare apreciere pentru că părinții mei au lăsat ca eu să vin pe lume).

Așa se face că sunt una din cele mai iubitoare de viață persoane. Și îi apreciez sacralitatea (în sensul larg al termenului) încă din momentul concepției. În plan personal mi-am luat propriile decizii de raportare a propriului corp la aducerea pe lume a copiilor. La prima sarcină am refuzat să fac amniocenteză în condițiile unui risc statistic foarte mare de sindrom Down (de 1 la 74), deoarece știam că rezultatul ei nu mă interesează – avortul nu ar fi fost o opțiune pentru mine nici dacă analiza mi-ar fi confirmat prezența sindromului.

Pe de altă parte, intrând în contact cu istoria de viață a femeilor din perioada comunistă am învățat să apreciez libretatea de a alege și dreptul la fel de sacru al femeilor de a fi stăpâne pe propriul corp. Am simțit durerea unei întregi generații prin toate vorbele șoptite despre Decret, prin învinovățirea somatizată în boală, prin erotismul reprimat al unei întregi generații de femei, prin distanțarea simbolică dar dureroasă de „bărbații care nu suportă nicio consecință și care sunt mai privilegiați” . Așadar, respect libertatea de a decide a femeilor din jurul meu. Niciodată, dar absolut niciodată nu am ars pe rugul simbolic al infamiei o femeie care a făcut avort. Oricât de mult mi-aș fi dorit să fi avut capacitatea / posbilitatea / contextul / sprijinul să găsească altă soluție, am încercat să înțeleg motivele din spatele deciziei și să accept că indiferent ce se vede din exterior, avortul (că e spontan sau la cerere) lasă întotdeauna urme fizice și emoționale asupra femeii. Femeile au în ele esența de a da viață (și nu neapărat doar prin copii). Nicio femeie de pe lumea asta nu se va opune vieții și creației dacă are parte de contextul potrivit în care acestea se pot manifesta.

În lumina marșurilor de amploare care au avut loc zilele acestea și a resuscitării discuției pro – anti-avort simt nevoia să aștern câteva gânduri:

• Salut orice formă de manifestare ce promovează viața și dreptul ființei nenăscute la viață. Am apreciat că anul acesta, unul din obiectivele Marșului pentru viață a fost găsirea de soluții de sprijinire a natalității și sănătății materno-fetale (ex – analize compensate din săptămâna 14 de sarcină, etc.) sau de sprijinire a mamelor din categoriile defavorizate care ar renunța la sarcină deoarece se tem că nu au cu ce să își crească copilul. Sunt doar inițiative dar e un pas înainte de evoluție față de un discurs centrat doar pe „problemă”.
• Mă sperie turnura pe care o iau discuțiile pe această temă. Din tabăra pro-life se demarcă, în mod trist discursuri agresive care mă fac să mă gândesc cât de ușor ne-am putea întoarce la vremurile tragice în care contracepția (nu doar avortul, ci toate metodele contraceptive) era interzisă prin lege de către un individ cu probleme de personalitate și o vădită neînțelegere a lumii.
• Se pare că anumite asociații autointitulate pro-viață nu au scăpat încă de acest discurs axat pe problemă și continuă să livreze statistici din care se demarcă foarte clar femeia ca eternă vinovată a unui act de omucidere, dar și femeia ca responsabilă unică a creșterii natalității acestei țări. Femeia devine într-un astfel de discurs, o tristă statistică. De aici până la planuri de manevrare a acestor statistici după bunul plac (vezi politica pronatalistă a lui Ceaușescu care din ambiție personală și-a propus să crească forțat populația țării, cu consecințe tragice asupra națiunii), granița e foarte sensibilă.
• La ora actuală, suntem țara în care principala metodă de control a nașterilor este avortul, deși avem modalități accesibile și variate de contracepție. În mod evident cauza este lipsa educației sexuale în familii și în școli, dar și sărăcia. Încă ne ascundem pe la colțuri atunci când vine vorba de sex, unii ar vrea chiar ca educația sexuală în școli să fie pedepsită cu închisoarea. În zonele în care bate vântul sărăciei oamenii nu au bani de anticoncepționale, iar bărbații se simt atacați în bărbăție dacă utilizează un prezervativ. Însă natura și biologicul își urmează cursul firesc, și din păcate, din păcate pentru familia ce abia are ce mânca, un copil nu e binecuvântarea care ar trebui să fie.
• Analizați toate declarațiile celor autointitluați pro-viață și veți vedea că peste tot se vorbește doar despre femei. „Un număr de ….femei au fcut avort”, „Ce canoane primește femeia care avortează…”, etc. Termeni precum „cuplu / partener / soț / tatăl copilului” nu apar în ecuație, nu apar în niciun discurs. Dar cine rostește aceste discursuri? Ei bine, în mod deloc surprinzător tocmai bărbații. Căutați articole despre perioada Decretului lui Ceaușescu, citiți polemicile pro/anti-avort și veți vedea că bărbații sunt cei mai înrăiți comentatori. Ei știu exact ce trebuie să facă femeia cu corpul ei, nu înainte, ci după concepție.
• În anul 2017 femeia rămâne, în mod simbolic, ca și acum patru decenii, singura responsabilă de aducerea pe lume și creștere a copilului. Coaliții autointitulate pro-familie, care încearcă să ne convingă că familia e formată din doi membri, că familiile monoparentale nu sunt normale, că doar femeia și bărbatul pot crește copii, par să sufere brusc de amnezie atunci când vine vorba de concepție și asumarea ei. Dintr-o dată bărbatul dispare din schemă în momentul concepției sau imediat după (nici sex nu a făcut și nici nu a contribuit la fertilizarea ovulului), însă apare dintr-o dată ca prin magie și se erijează în închizitor, atunci când femeia lăsată de izbeliște își asumă o decizie pentru noua viață din pântece.

Viața este cu adevărat importantă, din primele clipe și până la finalul ei ! Însă respectăm cu adevărat viața atunci când respectăm femeia și o ajutăm să se simtă securizată emoțional și fizic, tocmai pentru a da naștere la viață în toate formele ei.

Foto Amy Entwistle, Flickr