Îmi aduc aminte că la nunta mea, unul din invitați m-a întrebat câți copii îmi doresc. I-am răspuns fără să stau pe gânduri că plănuim să avem cel puțin cinci. Într-un fel nu eram departe de adevăr. Urmăream în adolescență un serial simpatic, cu o familie cu nouă copii. Aveau provocări, viața lor avea o anumită dinamică dar la finalul zilei toată lumea era fericită, mai ales părinții.

Veneam și eu și soțul meu din familii de copii singuri la părinți. Și asta ne-a făcut să preluăm asupra noastră, inevitabil, toată presiunea și așteptările mai mult sau mai puțin realiste, toate neîmplinirile ridicate la rang de dorință ale părinților noștri. Tânjeam copii fiind, la cel puțin un alt partener permanent de joacă, cu care să ne împărțim singurătatea.

Așa că o familie mare cu mulți copii care să alerge prin casă într-un haos organizat nu părea deloc ceva utopic.

Între timp am renunțat la idee, ba chiar m-ar speria gândul să am mai mult de doi copii, pentru că efectiv nu știu cum aș mai putea să fac față. Nu simt nevoia să justific cuiva de ce am decis să mă opresc aici, însă am avut ocazia să privesc în mine, de fiecare dată când am citit povești ale mamelor cu mai mulți copii, de fiecare dată când prietenele mă anunțau că se gândesc serios și la un al treilea copil.

Pentru mine viața cu doi copii a fost plină de provocări pe care le resimt abia acum. Poate că așa au fost circumstanțele vieții mele. Poate că prima sarcină a epuziat din energia mea și din sănătatea mea (simt că o a treia sarcină mi-ar pune serios viața în pericol din cauza complicațiilor care pot apărea, în condițiile în care eu am rămas de fapt hipertensivă după prima sarcină). Poate că am încercat să fac prea mult ca mamă. Și nu din altruism sacrificial sau din doința de a fi admirată pentru asta, ci pentru că pur și simplu asta este firea mea să fac toate lucrurile mai mult decât bine. Poate că nu am avut ajutor suficient și pe undeva și eu m-am pierdut și nu am mai putut să iau decizii rapide, într-o formă foarte înalt funcțională de depresie. Poate că e din cauza singurătății. Singurătatea e lucrul care m-a afectat cel mai tare. O singurătatea paradoxală în care discuți cu zeci, poate chiar sute de persoane (dar aflate la distanță), o singurătate în care lumea te cunoaște, te urmărește, știe ce faci, dar nu ai pe cine să inviți să bea un ceai alături de tine. De fapt, asta face parte din provocările vieții de mamă în acest mileniu, e ceva despre care vom discuta din ce în ce mai des, pentru că e foarte posibil ca acesta să fie unul din factorii ce declanșează sau întreține depresia de după naștere. E ceva despre care auzeam vorbindu-se șoptit de la rude din alte țări și nu puteam înțelege (cum mama rămâne singură fără ajutor după naștere, cum rudele preferă să își vadă de viața lor sau să plece în concedii). E ceva ce văd din ce în ce mai des și în familiile extinse din România.

Oricum ar fi, eu am momente în care simt nevoia să iau vacanță de mămicie. Să mă detașez câteva ore, zile, o săptămână de tot ceea ce înseamnă copii și discuții despre copii. V-ați aștepta să mă auziți spunând asta? Poate că nu. Uneori stau și mă gândesc la ce cred unele din mamele pe care le văd, despre mine ca mamă. Își imaginează că port o mantie de super erou și acasă? Nu o port. Sunt și eu o mamă cu aceleași provocări. Și copiii mei plâng uneori, și ai mei au mici sau mari probleme de sănătate și noi ne chinuim să ne adaptăm zi de zi relația de cuplu la provocările vieții cu doi copii și eu mă simt incredibil de singură.

Pe de altă parte citesc povești ale unor mame pe care le admir. Mă plec întotdeauna în fața celor care au reușit să îmbrățișeze cu autenticitate rolul de mamă de mai mulți. Cum de asemenea mă plec și în fața mamelor  care și-au îmbrățișat autentic limitele și vulnerabilitățile. Nu este nimic în neregulă cu a ne recunoaște limitele și vulnerabilitățile.

Foto Alessandro Capotondi, Flickr CC-BY

 

Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.

Pentru mai multe informații citește și despre mine | Experiență  dar și specializări.

Dacă vrei mai multe informații despre alăptare dă Like paginii Inbratelamami.

În cazul în care dorești o consultație în alăptare folosește pagina de contact sau alătură-te comunitații din grupul de sprijin In brate la mami – sprijin in alaptare.

2
Implica-te in discutie, lasa un comentariu

avatar
2 Comment threads
0 Thread replies
0 Followers
 
Most reacted comment
Hottest comment thread
1 Comment authors
Oana Recent comment authors
Oana
Oana

Da, este un adevar frumos ocolit de multă lume, mai ales de tatii din ecuație, dar nici cu rudele nu mi-e jenă.
Eu m-am salvat sunand prietene cu copii, oricât de diferite suntem, toate avem nevoie de companie.
Si din cand in cand niste carti care ne lasa sa evadam din viata noastra virtual, niste evenimente culturale care fac apel si la o altfel de inteligenta, întâlniri doar cu adulți, toate ne “mai” reintregesc sa avem de unde dărui apoi copiilor.
La primul copil am fost chiar praf, foarte putin sprijin de la familie, relatii tensionate cu părinții mei mai ales, prietene care mai mult ma frustrau decât calmau si un copil cu chef zero de somn pe care ma chinuiam cu orele (nu e exagerare) sa-l adorm.
Acum la al doilea, situația a fost alta si eu mult mai fericita. Ba chiar cred ca am fost foarte fericita, comparând cu nivelul meu obișnuit.
Dar si eu spun gata, mai mulți nu pot, nici in casa din burtica, nici in casa din bloc :))

trackback

[…] în pijamale prin casă m-a făcut să mănânc singurătate pe pâine.  Și să scriu postări ca aceasta sau ca aceasta […]