Zilele trecute una dintre clientele mele, ce mi-a devenit și prietenă mi-a mărturisit că la până să mă cunoască îi era de-a dreptul rușine să mă contacteze „m-am gândit că ești ca un fel de VIP, erai cunoscută de pe blog și Facebook și îmi era rușine să te abordez până când cineva mi-a zis sun-o totuși, scrie-i, încearcă și vezi dacă îți răspunde”.

Altă mămică, devenită tot prietenă mi-a zis mai de mult că motivul pentru care a decis să vină la grupul de sprijin în alăptare când era însărcinată a fost că nu putea rata să întâlnească „o persoană atât de celebră, despre care a aflat cu surprindere că locuiește în același oraș cu ea”.

Mai demult o altă amică îmi spunea ceva de genul, în contextul în care eram disperată să rezolv „problema grădiniței” lui T. „dar folosește-te și tu de faptul că ești Andreea Ola”.

Să vă mai spun că mi s-a întâmplat de multe ori să mă mai oprească mamele la locul de joacă, să mă salute și să îmi spună că îmi citesc blogul. O altă mămică a venit tocmai de la București la grupul de sprijin în alăptare ca să mă cunoască și live, nu doar de pe blog. Să vă mai spun că mi-a adus și un buchet de flori? Și toate acestea în condițiile în care nu am apărut vreodată la TV, nu dețin vreun titlu onorific, nu am scris până acum nicio carte.

Dacă aș avea un ego de gâdilat prin recunoaștere publică probabil că m-aș hrăni cu asta și probabil aș câștiga și ceva mai mulți bani. Dar nu, eul meu are alte nevoi și frici, crește cu altceva și uneori îmi pare rău că e așa și nu altfel.

De ce vă scriu toate acestea? Pentru că din perspectiva persoanei care nu caută atenție în mod explicit (da, îmi place și consider normal să mi se recunoască munca, meritele, să mi se dea ce e al meu, dar asta e altă discuție) perspectiva ca eu să fi devenit în timp capabilă de a influența viețile celorlalți la un asemenea nivel, mi-a dat serios de gândit.

Pe alocuri mă sperie. Pentru că mă întreb: oare ceilalți nu cumva mă consideră mai bună decât sunt în realitate? Dacă mă idealizează dincolo de ce vreau eu să transmit? Cum ar reacționa, oare, dacă ar ști că din când în când, în momente maxime de stres îmi aprind o țigară? Sau dacă m-ar vedea stând pe telefon, în timp ce copilul îmi aleargă pe lângă mine? Sau ce se întâmplă când nu voi mai dori să scriu sau să întrețin conturile de social media? Voi dispărea și eu cu tot ce am însemnat frumos și util în viața celorlalți?

Așa că vă spun câteva lucruri despre mine. Autentice, reale dar atenție, nu ideale! De ce o fac? Și care e morala? Vă explic la final.

Sunt timidă, chiar bleagă și un pic cam fraieră când vine vorba de a-mi apăra propriile interese și nevoi. O fi de la zodie sau poate că mi se trage de la părinți și copilărie, dar leoaică am fost doar pentru copii și pentru alții. În general, pentru mine am mare nevoie de un protector care să îmi deschidă ochii, să mă facă să văd lumea pragmatic și să mă facă să îmi cer drepturile.

Am sentimente ambivalente legate de viața de mamă. Mi-a plăcut perioada de bebelușie, acum mi-e tare greu și uneori simt că nu fac față.

Țip la copii. Mă pierd cu firea mai des decât e acceptat în cărțile de parenting. Știu că nu e bine și mai ales de ce nu e bine, dar înțeleg și care e triggerul.

Nu am soluții pentru orice. Sunt departe de a fi o mamă perfectă.

Copiii mei nu „strălucesc” conform standardelor academice pe care părinții „moderni” spun că le evită, dar cu care se laudă în cercul de prieteni. Copilul meu cel mare nu știe decât 2 cuvinte în Engleză și Germană, iar după un an de scris litere și cifre la grădi, abia dacă le recunoaște pe unele din ele si numeste ceea ce e o cifra, drept litera.

Unul din copiii mei pare să aibă o problemă de atenție și cu siguranță una de reglare a impulsivității. Iar eu știu teoretic cum să îl ajut, dar practic nu mă descurc, sunt copleșită de viața pe care o duc momentan. Și mă tem că la un moment dat cineva, prin vreun restaurant, hotel, parc mă va arată cu degetul, în public.

Copiii mei spun lucruri normale, nu strălucite. Nu știu dacă au spus vreodată ceva demn de lăsat moștenire înțelepciunii Facebookului.

M-am îmbolnăvit de depresie după moartea mamei mele și este foarte dureros și lent întreg procesul de a îmi reveni la „forma” de dinainte. Unii spun că sunt leneșă, alții că nu sunt comunicativă. Nu sunt doar obosită iar asta cuplat cu cinismul vieții mi-au dat, în mod paradoxal claritatea de a vedea mai bine ce îmi consumă energia și ce nu.

Am zile în care mă dau greu jos din pat și mă trezesc mai obosită decât înainte să adorm. Sufăr de burnout și aș avea nevoie de aproape jumătate de an să îmi revin. Faptul că nu am niciodată timp să îmi încarc bateriile și funcționez pe avarii, mă face să nu pot pune în practică tot ce îmi doresc. Și asta mă doare. Asta și faptul că mi-am pierdut încrederea în oameni.

Trăiesc ca orice român din clasa de mijloc, ce nu face afaceri cu statul sau ilegalități. Adică modest, de la lună la lună și nu economisim. Aș vrea dar nu am cum. Am permanent discuții cu soțul pe tema banilor și ca oricărei românce de muncește de acasă și a stat cu copiii, mi se reproșează că nu fac suficient. Și ca orice româncă ce se respectă și eu îi reproșez soțului că nu face suficient.

Locuim în chirie, într-un apartament de 2 camere, la ultimul etaj (vara murim de cald, iarna plătim facturi de casă la gaz), avem o gresie oribilă pe hol și o singură baie. Am eșuat ca și cuplu în crearea unui cămin și nu e săptămână în care să nu mă gândesc la asta. Și să nu îi reproșez soțului meu asta.

Deși sunt pasionată de ceea ce fac, uneori sunt atât de obosită încât pun la îndoială dorința de a mai continua pe acest drum. Uneori simt că am ajuns la suprasaturație.

Uneori, când văd cât de greu le este unor mame să alăpteze și cât de mult le afectează „nereușita”, îmi vine să îmi reconsider din temelii tot discursul despre alăptare. Mi-e tare teamă de ce aș putea spune și cum s-ar reinterpreta.

Am riduri de expresie și pungi sub ochi ce mă fac să par cu 5-10 ani mai în vârstă. Și da, dacă aș avea bani nu aș ezita să apelez la serviciile unui medic estetician ca să scap de ele.

Eu și soțul meu ne certăm. Uneori rău de tot, știu probabil și vecinii. Nu ne face plăcere, dar nu ne putem abține. În haosul ultimilor ani e singura resursă pe care am găsit-o pentru a mai păstra controlul. Nu avem o căsnicie perfectă, nu punem poze drăgăstoase și nu ne urăm de bine pe Facebook, pentru că nu ne plac aparențele. Dar ne iubim așa cum numai doi oameni care au supraviețuit împreună peste încercări, o pot face.

De ce vă scriu toate acestea despre mine? Pentru că face parte din viața reală. Pentru că mă doare să văd mame, soții care se raportează la viața ideală „pictată” în social media și se scufundă și mai tare în depresie, tânjind după cât de deștepți sunt copiii altora, cât de implicați sunt soții altora, cât de frumoase sunt vacanțele altora și câtă perfecțiune e în viața celorlalți, numai în a lor nu.

Suntem perfecți doar pe Facebook și Instagram, acolo unde avem filtre, retușuri și chiar și atunci când vorbim despre durere o facem cu lumini de studio, microfoane și programe de editare…Chiar și când dăm o poză cu haosul făcut în casă de copil mai băgăm un filtru, o dăm mai artistic pentru că raw așa, parcă nu dă bine.

În viața reală suntem cu toții imperfecți. Greșim cu toții, o dăm în bară, nu reușim să aplicăm ca la carte sfaturile de parenting pozitiv, avem riduri și ni se vede vârsta. Suntem înșelați și înșelăm. Avem frici, angoase, depresii, supărări. Uneori nu dormim bine noaptea. Pentru că viața reală e presărată și cu dintr-astea. Iar noi suntem oameni nu doar conturi în rețele sociale.