Știu că poate acum nu mă credeți. Că par o sadică ce vă spune asta. Că atât de multă oboseală, atât de multe limitări nu vă pot face în unele momente decât să vă doriți altceva. Dar credeți-mă! O să vă fie dor! Dor tare! Ca prin magie, atunci când cresc , uităm toate greutățile. De asta cred că și continuăm să mai facem copii, după ce i-am avut pe primii. E ceva în ADN-ul mamelor care ne facem să uităm repede greutățile și să tânjim la un moment dat după ele. Altfel, cine oare ar mai face copii?

Acum 1 an eram epuizată de oboseală. Nici drumul până la toaletă nu îl mai găseam fără sprijin. Acum mă uit cu invidie din aceea pozitivă la bebeluși și copii mici ce dorm pe mamele lor.
Acum câteva luni stăteam sechestrată în casă cu un copil ce vroia doar la mine în brațe sau pe mine. Ieri, în drum spre o consiliere mă uitam cu nostalgie la un copilaș de vreo 2 ani ce dormea în brațele mamei. La liniștea de pe chipul lui, la împlinirea de pe chipul lui.

Mi-am adus aminte prima oară când a dormit primul copil, singur în pătuțul lui, toată noaptea. Eram însărcinată cu R, îl alăptasem până atunci pe T și pe timpul nopții și cât de greu îmi era, abia mă puteam întoarce de pe o parte pe alta a patului. Și cât de ciudat a fost sentimentul de a nu-l mai avea pe T lângă mine. Cum în primele nopți abia așteptam să se trezească să mă strige. Cum la un moment dat l-am luat lângă mine, pentru a-i simți respirația liniștită care m-a liniștit și pe mine.

Știu că acum nu mă credeți. Când suntem în miezul problemei avem senzația că nu vom ieși niciodată din ea. Și asta ne face să vrem să evadăm cât mai repede. Dar e ceva în ADN-ul nostru de mame. Ceva ce ne face să tânjim după pielea aceea fină de bebeluș, după respirația lor liniștită, după moliciunea coprului lor pe al nostru. O să vă fie dor când cresc. Tare dor!

Implica-te in discutie, lasa un comentariu

avatar