În ziua în care am dus-o pe mama mea la spital am înțeles că este ceva foarte grav, cum nu a mai fost până atunci. Dar nu mi-am imaginat că zilele din spital vor fi ultimele în care o voi mai vedea în viață.

Îmi este foarte greu să scriu pe marginea acestui subiect, simt că orice aș așterne pe hârtie nu sună bine. Am acest blocaj de luni bune, de când starea ei s-a înrăutățit, explicație a faptului că nu am mai postat mai nimic pe blog în ultima perioadă. Pur și simplu cuvintele nu ieșeau, iar dacă ieșeau nu se mai legau.

Nu ești niciodată pregătit să îți pierzi mama, deși e în firea lucrurilor ca părinții să moară înaintea copiilor. Mama reprezintă o bucată esențială din firul vieții, fără de care nu ai fi avut șansa la existența curentă. Mama e cea din care ai ieșit, e cea care te-a ținut cel mai mult în brațe sau măcar te-a ținut în primele clipe de viață pentru a-ți face mai ușoară trecerea către noua ta existență. Mama reprezintă legătura cu generațiile anterioare, pe care nu le-ai cunoscut în mod direct, dar pe care ai ocazia să le cunoști prin intermediul poveștilor ei de viață. Mama e cea care dă glas limbii în care vorbești.

Mama mea s-a luptat mai bine de 20 de ani cu o boală fizică, lucru care îți marchează ca și copil și apoi ca adult, existența. Nu am avut-o pe mama mea aproape la nașterea copiilor mei, nu mi-a putut ține copiii în brațe, nu m-a putut ajuta fizic cu ei, dar a fost alături de noi tot timpul. Omul care a avut, fără să mă copleșească cu asta, cea mai mare încredere în mine și bucurie infinită când reușeam. De la mama am moștenit intuiția aceea fantastică care te face să vezi dincolo de cuvinte și tot viața ei a fost imboldul de a învăța să îmi trăiesc viața mea ghidându-mă după dorințele mele și nu ale altora.

Mama mea este motivul direct pentru care eu fac ceea ce fac astăzi. Dacă nu mi-ar fi spus cât de rău îi pare că nu a fost ajutată să alăpteze și că nu m-a alăptat decât 3 luni, nici nu cred că m-aș fi gândit vreodată să încerc mai mult atunci când mă chinuiam să îl hrănesc pe T.
Poveștile ei despre viața femeilor în perioada comunistă au fost, dincolo de cuvinte, imboldul care m-a apropiat de alte femei mame și m-a făcut să simt că suntem la un moment dat, cu toate, o energie universală. În momentul în care am născut și m-am confruntat cu propriile mele probleme, cu lipsa de ajutor și cu senzația aceea sunt copleșită, m-am simțit conectată cu singurătatea propriei mele mame , dar și cu singurătatea altor femei aflate în aceeași situație.

Povestea ei despre cum era nevoită să mă pună îtr-un coșuleț, dormind și să mă înmâneze vecinei de vis a vis, înainte de a pleca la serviciu, m-a făcut să înțeleg durerea unei generații întregi de mame care nu au putut fi alături de pruncii lor în cele mai importante momente ale vieții. Și să vreau să schimb asta. Și pentru asta ca și pentru micile schimbări pe care le-am adus în lume, îi mulțumesc mamei mele. Dacă ceva din ceea ce am făcut v-a ajutat sau v-a călăuzit pașii, mulțumiți-i în gând mamei mele.

În ultimii ani am avut șansa extraordinară să înțeleg dincolo de viața mamei mele, pronind de la boala sa. Să lucrez în terapie, transgenerațional. Să înțeleg, să iert și să mă iert. A fost o oprtunitate unică și transformatoare pe care puțini dintre noi o avem ca șansă în viață.

Durerea călătorește prin familiile fiecăruia dintre noi, până când cineva este pregătit să o simtă. Din acel moment începe acceptarea, iertarea și schimbarea.

Foto: Andrew Patrick, Flickr, CC-BY