Bunicii generatiei noastre…sunt parintii de ieri ce au crescut cu teama ca cei mici „se invata in brate” si ne ameninta si pe noi, parintii de azi cu acelasi lucru. Nu ne-au tinut prea des pe noi ca bebelusi in brate (pentru ca asa era cutuma) si ne-au trimis in colectivitate de la varste mult prea mici (pentru ca asa era cutuma – la 3 luni de la nastere, mama reincepea munca).

Pe de alta parte, multi dintre ei aveau ajutor externalizat mult mai mare in cresterea copiilor decat avem noi acum (crese si gradi chiar si saptamanale pentru orice categorie sociala si inca de la varste mici, o vecina, o „femeie”, bunici „la tara” unde puteam fi lasati cu saptamanile sau cu lunile). In mod paradoxal, pe multi dintre ei asta ii face incapabili sa inteleaga prin ce dificultati trece o mama ce sta perioade extinse cu copilul acasa, din dorinta de a-i oferi acestuia siguranta si apropiere in primii trei ani de viata.

A existat in mod evident o mare prapastie intre ce puteau ei sa ofere ca parinti din punct de vedere emotional si ceea ce am fi avut noi ca si copii mici ai lor, nevoie (asa erau vremurile, asa am crescut majoritatea dintre noi). Exista de multe ori o raceala in relatiile emotionale, pedepse corporale, o educatie prin disciplina cu orice pret si dincolo de necesitate.

In mod paradoxal, deveniti bunici sunt un efluviu de interactiune emotionala si bunavointa cu nepotii lor, insa incapabili de multe ori sa puna limitele necesare si cu respect fata de copil, de care cel mic are nevoie. Ii vezi dand bomboane atunci cand nu e cazul, pentru ca ei cred ca aceasta e o strategie de a atrage copilul de partea lor, ii vezi pupand copilul cu forta chiar si atunci cand acesta nu doreste si isi exprima ferm dezinteresul, ii vezi lasandu-i pe copii sa faca ce vor fara nicio regula sau limitare. Sau din contra, diametral opus ii vezi spunand nu la orice.

Parintii nostri, adica bunicii de azi au trait vremuri in care mancarea era sanatoasa…lipseau alimentele de baza, dar culmea era sanatoasa (Nu uitati ca dupa Revolutie am acceptat, cu un zambet amar probabil, ca soia poate fi ceva bun, nu doar ingredientul unui salam comunist, fara carne). Asa erau vremurile, fara E-uri, fara prea multe pesticide, fara avantul urias care s-a facut in materie de conservanti alimentari, fara fast food si cu mancare gatita in casa. Dulciurile erau dulciuri cu zahar din trestie de zahar, nu cu fructoza, glucoza, amidon de porumb.

In mod paradoxal, multi dintre acesti bunici inteleg atat de greu eforturile unei mame de a da mancare sanatoasa copilului ei. „Trebuie sa se invete si el cu mancare din asta, doar nu o sa manance toata viata bio”, „bebelusul are nevoie si de un pic de zahar, doar a zis si la televizor”, „nu cred ca produsul asta nu e bun, doar i se face atata reclama la televizor”…sunt replici pe care le aud frecvent din gura mamelor care reproduc din conversatiile cu bunicii.

Invatate sa alapteze la program (pentru ca asa erau vremurile), program ce nu a asigurat niciodata posibilitatea de a alapta atata timp cat are nevoie copilul, multe din bunicile din ziua de azi nu inteleg de ce mamele informate vor sa alapteze cat mai mult. Laptele matern dupa 1 an e apa chioara sau mai frumos spus, de catre bunicile mai cultivate „nu mai e nutritiv”., unele mai fruste o spun ferm „doar nu o sa-l alaptezi pana la 3 ani, ca tigancile”

A tine copilul prea mult in brate este un prost obicei si acesta e un sfat ce planeaza ca un vultur in cautarea prazii asupra oricarei femei intrata de curand in breasla mamelor. „Sa nu il tii prea des in brate” sau „Plange si nu poate sta fara tine pentru ca l-ai invatat in brate. Eu ce sa iti fac? Doar ti-am zis” suna avertismentele-mantra ale majoritatii bunicilor. „Mai lasa-l sa si planga, altfel nu o sa poti pleca nicodata de acasa, doar trebuie sa se invete si fara tine” suna sententios culmea din gura unei generatii de femei-mame, azi devenite bunici, care nu au reusit niciodata in fapt sa rupa cordonul ombilical fata de fii lor adulti, cu care au mentinut relatii ambivalente fie de dragoste-ura, fie de infantilizare perpetua a copilului devenit deja adult (nu degeaba suntem una din natiile cu cele mai multe bancuri despre soacre si posibil una din natiile cu atat de multi barbati lipsiti de initiativa, lipsti de respect fata de femeie).

Bunicii din ziua de azi sunt parintii care incepeau diversificarea la 3 luni, cu lingurita sau chiar cu…biberonul. Le este imposibil sa inteleaga ca un copil poate incepe sa se hraneasca singur dupa varsta de 6 luni sau ca nu e corect si nici sanatos sa indesam mancare in gura unui copil. A fi „mai grasut” e probabil un semn de sanatate pentru multi dintre ei, in timp ce pentru multi dintre noi e o adevarat epidemie, cu efecte dramatice din punct de vedere al sanatatii.

Desi se plang ca imbatranesc, ca vizitele sunt mai rare decat s-ar fi asteptat, ca sunt din ce in ce mai bolnavi, atunci cand vine vorba sa isi impuna parerea sau sa dea sfaturi (chiar si nesolicitate) o fac cu agilitatea unui tanar si cu convingerea unui prozelit, ca „pe vremea lor…totul era mai bine”, „ca ei stiu mai bine, doar au experienta”

Pare ca exista o adevarata prapastie intre bunici si parinti. Dar totusi, bunicii pot fi atat de iubitori, mai rabdatori decat noi, parintii uneori si cu siguranta mai rabdatori decat cu propriii copii. Au o caldura aparte, o intelepciune care e acolo, o deschidere (chiar daca nu evidenta) de a o lua de la capat. Bucuria autentica atunci cand isi vad nepotii e ca o renastere, ca un inceput de viata.

Ce ne facem cu bunicii? Cum ii apreciem? Cum ii educam? Cum ii integram in viata noastra astfel incat sa ne fie tuturor bine.

Foto Vinoth Chandar, Flickr, CC-BY