Articol scris de
Consultant in alaptare IBCLC, psiholog


Am trăit toată viața mea cu convingerea că sunt singurul motiv pentru care părinții mei au stat împreună. Ba mai mult, că s-au agățat de mine și și-au agățat viața de a mea, la fiecare pas făcut de ei….

Până în acest punct nu m-am gândit niciodată să scriu despre violența domestică. Toată viața, în special în acele momente eram convinsă că deviza „Treci peste! Mergi mai departe!” e cea corectă și că o poveste de violență domestică rămâne acolo unde se petrece, în familie. Nu am învățat noi oare, că „rufele nu se spală în public?”

Nu îmi aduc exact aminte momentul în care tatăl meu a început să o bată pe mama mea sau pe mine. Știu doar că eram în școala gimnazială.

Din exterior păream o familie normală, respectabilă și respectată. Trăiam într-o comunitate, aveam vecini, multe rude, tatăl meu avea multe cunoștințe, trecea derept un om timid chiar și foarte galant, în intimitatea familiei însă se întâmpla „doar” să ne mai bată. Pe fondul consumului de alcool, cum se spune la știri. Nimic deosebit oricum în societatea noastră. Tatăl meu nu se considera un alcoolic, nu genul acela care nu își poate începe ziua fără să bea ceva. El era mai degrabă consumatorul compulsiv de alcool, care nu putea să se mai controleze odată ce consuma alcool. Momentele acestea însă deveniseră în acea perioadă din ce în ce mai dese. Dacă stau să mă gândesc la perioada școlii gimanziale, aceste episoade erau frecvente, aș zice săptămânale, dacă nu chiar de mai multe ori pe săptămână.

Pur și smplu venea de la serviciu, la câteva ore bune de la încheierea programului, când noi de regulă dormeam și începea să se ia de noi. Orice am fi făcut ca să îl evităm, cu siguranță eu făceam tot ce mi stătea în putință să îl evit. Dar nu se putea. Pur și simplu noi trebuia să fim obiectul defulării lui, așa că inevitabil treceam prin același cerc al scandalului urmat de cele mai multe ori de bătaie.

Cum arată și cum se simte bătaia? Zău dacă mai știu. De regulă nu lăsa urme fizice (pe mine spre exemplu mă trăgea mai mult de păr și mă împingea când încercam să o apăr pe mama mea) dar lasă cu siguranță urme emoționale. Țin minte că odată a lovit-o pe mama mea cu capul de calorifer și mai țin minte că o data era vânătă la ochi și preocuparea ei era ce va spune lumea când va merge la magazin. În general mă străduiam să uit. Oamenii care sunt expuși stres-ului cronic, sistematic, traumelor de acest gen, apelează în acele momente la disociere. Îți imaginezi că nu mai ești în locul în care ești de fapt, că realitatea își pierde conturul, mintea ta zboară către alte locuri și tu nu ești de fapt părtaș la realitatea în care te afli.  Un fel de meditație…



Dar cel mai tare mi s-a întipărit frica de dinainte. Frica din momentele premergătoare atacului. Știam că va veni, știam ce va face, știam tot scenariul cap-coadă, știam pe de rost replicile pe care le va spune. Erau aceleași idei cărora le dădea curs cu fiecare ocazie. Aceleași scenarii iraționale, aceeași paranoia. Odată spre exemplu, de sărbători, pe vremea când rețelele de telefonie mobilă cădeau suprasolicitate de numărul de mesaje și telefoane, a amenințat că ne omoară pentru că era convins că i-am strictat noi telefonul. Pur și simplu nu înțelegea oricât i-aș fi explicat cu argumente raționale că noi nu avem nimic de a face cu asta.

Și deși știam tot ce urma să se întâmple, tot nu era suficient să fiu pregătită. Frica aceea o simți organic. Inima ți-o ia la goană, ți se ridică părul pe mâini, simți cum mușcii i se încordează și parcă relaxează în același timp, ești ca un animal hăituit, în alertă dar nu ai unde să fugi pentru că ești lipsit de apărare. În literatura de specialitate se numește flight or fight response, corpul se pregătește fie pentru fugă, fie pentru a se apăra prin atac. Să trăiești zi de zi cu acești parametri fiziologici pune o presiune foarte mare pe organism. Frica aceea te îmbolnăvește și ajunge să te urmărească toată viața. Devine parte din tine. Frica ajunsese să mă însoțească peste tot și sub o formă sau alta încă e parte din mine. Expunerea la evenimente traumatice de acest gen, în copilărie, îți modifică felul în care vei răspunde la stres, de-a lungul întregii tale vieți.

Însă dincolo de frică, cel mai ciudat sentiment, pe care l-am integrat și acceptat cel mai greu a fost legat de faptul că tatăl meu era agresorul și asta venea la pachet cu sentimentele de furie pe care le simeam față de un om pe care îl iubeam pentru că era păintele meu. Cel mai dureros lucru nu era bătaia și nici abuzul psihologic, teroarea pe care o simțeam, de ele învățasem să mă disociez prin exercițu mental. Ci faptul că a doua zi se comporta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, încerca să șteargă urmele dezastrului în încercarea de a-și anula propria lui vinovăție. Ne copleșea în acele momente cu ducliuri, cu comportamente normale. Și nega orice. Era ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat cu o zi înainte. Ca și cum noi am fi fost niște nebune (exact așa ne și spunea) care trăiau într-o realitate paralelă și îl acuzam pe el de niște lucruri de neimaginat. Apoi, o luam de la capăt – dezastrul urmat de negarea lui, dezastrul apoi negarea și tot așa.

Ce va spune lumea? De asta părea că se teme cel mai mult mama mea. Păi lumea știa. Toată lumea știa. Doar aveam vecini, aveam rude, tatăl meu frați și surori, mama mea asemenea, avea și o prietenă. Toți oamenii aceștia știau. Dar se făceau că nu știu. Într-o muțenie care pentru mine a fost de neînțeles și a fost coroloarul pe care s-a construit neîncederea mea în oameni și clădire propriilor mele mecanisme de apărare – acele care mi-au spus că în defnitiv eu sunt singurul meu prieten și singurul meu ajutor. Nimeni altcineva nu mă va ajuta, toți ceilalți vor închide ochii și se vor face că nu văd.

Mamei mele i-a întrezărit la un moment dat dorința de a divorța. Dar nu a durat prea mult. Familia ei nu a fost de acord. „E rușine! Ce va spune lumea?”. Practic părinții mamei mele s-au spălat pe mâini de toată situația, dar au avut grijă să o asigure la modul simbolic că va rămâne fără orice sprijin. De ce nu reușesc femeile aflate în relații abuzive să plece? Pentru că cei din jur se fac că nu văd, sau mai rău consimt tacit abuzul. Asta înseamnă pentru femeia abuzată absența unei rețele de sprijin, a plasei de siguranță de care o femeie abuzată are nevoie. Și mai e ceva, abuzatorii au prin definiție abilitatea fantastică de a-și face victimele să simtă că nu pot trăi fără ei. Tatăl meu ne spunea zi de zi aceeași predică – cum că noi suntem incapabile să ne descurcăm fără el. Avea grijă să ne proiecteze un viitor sumbru și să ni-l reamintească zi de zi. Să ne spună că suntem inferioare, că suntem niște femei ușoare,  să ne spună că se va alege praful de noi. Și mama mea s-a acomodat….Acomodarea a însemnat ca ea să accepte situația. Acceptarea a însemnat ca ea să modifice realitatea și să învețe să o perceapă mai blând. Mi-aș fi dorit să plece de lângă tatăl meu, m-aș fi dorit-o cu toată ființa mea, dar îmi spunea că ea nu se va descurca singură ca femeie divorțată, că în definitv și în alte familii se întâmplă lucruri rele. Că nici alții nu o duc mai bine…

În momentul în care la vârsta adultă am început psihoterapia, mama a fost prima persoană pe care am acuzat-o simbolic de ceea ce am simțit eu. Am avut resentimente la adresa ei pentru că nu a plecat și pentru că nu s-a salvat pe sine și nu m-a salvat și pe mine, odată cu ea. În mod dureros, deși sufeream pentru ea toată copilăria mea, ajunsă adult am scos la suprafață resentimentele la adresa ei.

Tatăl meu era genul de persoană care vedea în femeie un posibil trădător al onoarei masculine și al prestigiului întregii familii. Ați zice că am trăit în Kabul, nu într-un stat laic. Era obsedat că mama mea îl înșeală, evident erau doar scneraiile lui paranoice. O urmărea, scandalul se isca din nimic dacă întârzia 5 minute peste ora la care ar fi trebuit să aungă acasă de la serviciu. Obișnuia să o sune la muncă și dacă se întâmpla să fie la toaletă și să nu poată răspunde, acasă se dezlănțuia iadul. Mama mea ajunsese astfel o femeie retrasă din orice activitate socială, o femeie care se mai aranja doar la puținele obligații sociale la care ieșea cu tatăl meu. O femeie închisă într-un labirint al terorii, din care ea însăși a refuzat să creadă că poate ieși, labirint consolidat de toți cei din jur care știau ce se petrece.

Pe măsură ce am crescut, paranoia tatălui meu s-a îndreptat și asupra mea. Ajunsese să mă urmărească când veneam de la școală. Singurele ieșiri din casă, ca adolescentă erau cele din liceu, am avut norocul să am liceul într-o zonă a orașului care mi-a permis un grad de libertate necesară față de închisoarea în care stăteam acasă. Nu eram lăsată să ies nici măcar în oraș cu prietenele, de fapt nu aveam prietene.

Au fost ani extrem de dificili pentru mine. M-am luptat cu anxietatea și depresia, fără niciun ajutor, fără să știu de fapt cu ce ma confrunt, crezând tot timpul că e vina mea. Îmi doream ba să mor, ba să fiu salvată, visam să cresc mare și să fiu puternică și să nu fiu călcată în picioare de nimeni. M-am retras în studiu, în lume imaginară oferită de cărți și alimentată cu speranță am reușit să supraviețuiesc. Reziliența e un fenomen a cărui înțelegere deplină mă depășește. Ce a făcut ca eu, fără niciun sistem de suport, să supraviețuiesc emoțional și să îmi pot linge mai apoi rănile la vârstă adultă, e un mister.

Ce s-a întâmplat cu mine de-a lungul timpului? Am reușit să plec de acasă odată cu căsătoria. A fost salvarea mea în acel moment. Până în momentul căsătoriei nu am putut avea relații normale din punct de vedere emoțional cu niciun bărbat. Frica, ura și disprețul pe care le resimțeam la adresa tuturor bărbaților au blocat orice tentativă a vreunui bărbat de a relaționa emoțional cu mine. În momentele în care l-am cunoscut pe soțul meu, lucrul care i se părea cel mai ciudat era că de fiecare dată când încerca să se apropie de mine aveam o tendință de a mă apăra, de apune mâna la cap, la fel ca copiii bătuți. Soțul meu nu a înțeles niciodată pe deplin ceea ce am trăit eu în copilărie și adolescență și nici nu am insistat să caut înțelegere sau rezolvare a conflictelor de atunci, din partea lui. Este un bărbat diferit de tatăl meu, însă de multe ori mă întreb dacă nu planează subtil riscul de a cădea într-o codependență față de el și dacă abzul nu poate căpăta și forme mai subtile.

Mă lupt cu dărâmarea propriilor închisori, pe care mi le-am construit singură. M-am luptat cu anxietatea (de la fromele ei ușoare până la cele mai severe). Sunt un adult înalt funcțional, a căruia viață probabil privită din exterior e invidiată de multe persoane. Însă sub această fațetă am dus o luptă continuă cu teama, sub multiplele ei forme. Am învățat că anxietatea este ceva ce mă va însoți toată viața, pot doar să controlez gradul în care o las să mă afecteze.

De fiecare dată când țip la copiii mei simt că mă urmărește umbra pe care o port cu mine din copilărie. De fiecare dată când mă simt copleșită de cele mai mici provocări și nu văd soluțiile cele mai simple, mă gândesc la mama mea.

Momentul în care am devenit eu însămi mamă a devenit momentul în care în mod surprinzător am început să mă gândesc la mine mai mult decât oricând. Mi-a redat controlul asupra propriei vieți, sentimentul că pot să o iau de la zero și să contruiesc pentru mine, viața pe care mi-o doresc.

Mama mea s-a îmbolnăvit de o boală gravă, a cărei cauză e pusă de unii specialiști și pe seama expunerii cornice la un nivel ridicat de stress. Tatăl meu a încetat să mai consume alcool odată cu boala mamei mele și este principalul îngrijitor al ei, aproape ca și cum ar face o penitență. Dansează în continuare dansul relației profund disfuncționale dar fără „piruetele” de violență fizică.

Poate v-ați aștepta să îl fi exclus pe tatăl meu, total din viața mea. Ei bine nu am făcut-o. În demersul de explorare a propriilor mele emoții, mi-am dat seama că mi s-a dat șansa extraordinară să fiu eu cea care închide cercul. Analizând istoria de viață a familiei mele am descoperit un tată – copil abuzat emoțional la rândul său de către un tată autoritar care și-a pierdut el însuși mama pe când era copil. Mama mea, la rândul ei, a provenit dintr-o familie în care femeia era desconsiderată total. Lipsa de încredere a mamei mele, autodevalorizarea ei s-a întâlnit cu abrutizarea emoțională de care a avut parte tatăl meu. Și acești doi oameni au format un cuplu victimă-agresor, într-o societate în care nu numai că nu există ajutor specializat pentru violența domestică, dar ea e chiar consimțită tacit, ca o normalitate. Acești doi oamnei au format un cuplu așa cum au știut și au putut ei, cu niște resurse emoționale limitate, fără niciun sprijin din exterior, fără ca cineva să își dea seama că măcar unul dintre ei avea o formă gravă de depresie care devenise heteroagresivă și care risca chiar să pună viața celor din familia lui în pericol.

 

Această poveste aparține unei cititoare ce a dorit să rămână anonimă.

Foto Ron Clifton, Flickr, CC-BY

 

 

 

 


Despre Andreea Ola
Sunt consultant în alăptare IBCLC și psiholog. Scriu cu seriozitate despre alăptare, diversificare, somnul bebelușilor și psihologia lor. Abordez cu umor, episoade din viața mea de mamă. Poți afla mai multe despre pregătirea mea profesională in acesta pagina.
Proiectul "În brațe la mami" a pornit din dorința de a ajuta părinții din România să poată lua decizii informate despre alăptare și creșterea bebelușilor. Dacă simți că ai nevoie de un specialist alături de care să înfrunți fricile și care să te ajute să îți descoperi puterile, contactează-mă si stabileste o consiliere online.

Poți ajuta și tu, distribuind materialele gratuite de pe acest site, unui părinte ce are nevoie de informații corecte sau de sprijin în părințeală. Cu siguranță îți va mulțumi!
Subscribe
Notify of
guest
Numele tau
Adresa ta de email
Adresa site-ului tau

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments

Descoperă cursurile “Școala de părințeală”