Circulă atât de multe informații despre dezvoltarea copiilor și impactul pe care îl au primii ani de viață, dar ce ne spune cu adevărat știința? Ce știm în acest punct despre impactul pe care primii ani din viața copiilor noștri îl au asupra felului în care se modelează creierul lor? Ce știm despre felul în care experiențele din primii ani de viață îi afectează, dar despre relația cu figurile principale de atașament, sau despre momentul în care toate acestea încep să acționeze?

Cu siguranță știm mult mai mult decât știam în urmă cu câțiva zeci de ani. Ideea de bază este că ceea ce se întâmplă în mica copilărie (o perioadă considerată insignifiantă până în urmă cu câteva decenii) contează foarte mult, deoarece experiențele de care copilul are parte în această perioadă pot avea impact de durată asupra sănătății fizice și psihice, a comportamentului său, a felului în care învață.

„Bazele arhitecturii creierului sunt stabilite în primii ani de viață printr-o serie continuă de interacțiuni dinamice în care condițiile din mediu și experiențele personale au un impact semnificativ în felul în care se exprimă predispozițiile genetice. Deoarece experiențe specifice afectează  circuite specifice din creier, în etape de dezvoltare specifice, numite perioade sensibile – este de o importanță vitală să profităm de aceste oportunități timpurii de dezvoltare. Cu alte cuvinte, calitatea mediului timpuriu în care trăiește un copil și disponibilitatea experiențelor adecvate, la momentul potrivit de dezvoltare sunt cruciale în stabilirea tăriei sau slăbiciunii arhitecturii creierului, aceasta determinând la rândul său felul în care copilul va fi capabil să gândească și să își regleze emoțiile ” (2008, Harvard University, p. 1)

Cu alte cuvinte, primii ani de viață reprezintă o fereastră de oportunitate pentru a pune bazele felului în care copilul va gândi și își va regla comportamentul, deoarece în primii ani de viață se pun bazele arhitecturii creierului. Factorii din mediu, experiențele de care are parte copilul, predispoziția genetică acționează asupra felului în care se „construiește” creierul copilului, într-o perioadă sensibilă a existenței sale.  Toți acești factori acționează împreună, dezvoltarea felului în care gândește, se comportă și își reglează emoțiile un copil nefiind doar consecința predispoziției genetice (așa cum se credea până nu demult). Mai mult, anumiți factori (de mediu, legați de experiențele de care are parte copilul în mica copilărie pot influența chiar și felul în care acționează factorii ce țin de predispoziția genetică)

La fel ca în construcția unei case, anumite părți ale structurii formative a creierului trebuie să aibă loc într-o anumită secvență și să fie adecvate pentru a sprijini dezvoltarea pe termen lung. La fel cum lipsa materialului adecvat de construcție la o casă, poate afecta planul inițial, la fel și lipsa experiențelor adecvate sau experiențele inadecvate din mica copilărie, pot duce la modificări ale planului genetic pe care l-ar parcurge dezvoltarea creierului. „Deși creierul are capacitatea de a se adapta și modifica pe parcursul vieții, această abilitate descrește odată cu vârsta. Ca atare este mult mai dificil și mai puțin eficient să dezvolți abilități cognitive, emoționale, sociale pe o fundație inițială mai puțin solidă a arhitecturii creierului decât să faci lucrurile bine de la început”. (2008, Harvard University, p. 2)

Din punct de vedere al celor trei factori care acționează împreună la dezvoltarea creierului, influențele genetice sunt cele care oferă un plan de dezvoltare, asupra cărora acționează mediul în care trăiește copilul și experiențele la care acesta este supus în primii ani de viață. Apectele de mediu vizează mediul prenatal (nutrienții de care are parte mama, absența toxinelor, absența comportamentelor la risc ale mamei), dar și factori de mediu ce acționează după naștere (ex ingestia de plumb în mica copilărie ce poate afecta funcționarea neuronilor, etc).

Interacțiunile timpurii cu părinții influențează felul în care se dezvoltă creierul copilului

Experiențele de care are parte copilul se referă la „interacțiunile copilului cu mediul. La ființa umană acestea încep înainte de naștere, pe măsură ce fătul simte și răspunde la mediul intrauterin. Aceste experiențe timpurii influențează arhitectura de bază a circuitelor neuronale de nivel jos, care se maturează la această vârstă”. (2008, Harvard University, p. 2) După naștere, principalele experințe cu rol formativ în dezvoltarea creierului sunt furnizate de relația și interacțiunea dintre bebeluș / copilul mic și adulții din viața sa. „Începând imediat după naștere, interacțiunile tipice de tipul <<servește și întoarce>> ce au loc între bebeluși și adulții care îi îngrijesc afectează formarea de conexiuni neuronale și circuitele creierului în dezvoltare”. (2008, Harvard University, p. 2) Practic răspnsurile pe care părinții / adulții care îngrijesc bebelușul / copilul mic le oferă, modelează felul în care se dezvoltă creierul copilului. Dacă răspunsurile adultului nu sunt adecvate, consistente sau pur și simplu sunt absente, dezvoltarea creierului poate fi afectată cu consecințe asupra sănătății fizice și emoționale, comportamentului, capacității de învățare a copilului. 

Absența răspunsurilor adecvate din partea părinților, o amenințare la dezvoltarea creierului copilului

Foarte mulți părinți se întreabă care este factorul esențial, din punct de vedere al experienței, ce influențează dezvoltarea creierului în primii ani de viață. Se pare că acesta este legat de felul în care părinții răspund interacțiunii cu copilul, mai precis dacă interacțiunea cu copilul este una responsivă sau nu. „Când un bebeluș sau un copil mic gângurește, emite diverse gesturi sau plânge și un adult răspunde adecvat prin contact vizual, îmbrățișări,  cuvinte, în creierul copilului se formează și întăresc conexiuni neuronale ce sprijină dezvoltarea abilităților de comunicare și sociale…Deoarece relațiile responsive sunt necesare și esențiale, absența lor reprezintă o amenințare serioasă la dezvoltarea copilului și starea sa de bine„ Absența persistentă a genului acesta de interacțiuni responsive (în care adultul răspunde la semnalele indicate de copil) nu doar că nu oferă stimularea pozitivă de care creierul are nevoie, dar și activează un răspuns de stres în cazul copilului, ce asaltează creierul copilului cu hormoni de stress, potențial dăunători.

Mare parte din arhitectura creierului este construită în primii trei ani de viață, dar fereastra de oportunitate rămâne deschisă și după această vârstă

Știința ne spune că mare parte din bazele formării creierului se pun în primii trei ani de viață, de aici și rolul critic pe care îl au mediul și experiențele cu care intră în contact copilul.

Acest lucru nu înseamnă că fereastra de oportunitate pentru dezvoltarea creierului se închide după vârsta de trei ani, regiuni ale creierului implicate în funcții de nivel înalt, continuând să se dezvolte și mai târziu în adolescență și la vârsta adultă. Pe de altă parte este mult mai simplu să pui bazele unei fundații sănătoase în dezvoltarea creierului decât să reorganizezi o arhitectură deja formată. Informațiile pe care le avem în acest moment, din domeniul neuroștiințelor ne arată că putem repara, ca părinți relații disfuncționale avute cu copiii noștri, la fel cum ne putem vindeca de pe urma unor experiențe disfuncționale, important este să demarăm un proces de conștientizare a acestor relații și experiențe.

Mai multe pe acest subiect în această postare , în care am scris și despre atașamentul părinte – copil, ca funcție a experienței cu rol în modelarea creierului.

Referințe

Center on the Developing Child, Harvard University (2008), The Timing and Quality of Early Experience Combine to Shape Brain Architecture – Working Paper