E final de week end și aproape final de an. Sperăm să putem ieși la niște prieteni, să vedem The Irishmen. 

Sperăm. Si cam atât pentru că nu avem cu cine lăsa copiii. E unul din acele momente în care pur și simplu nu îi poți lua cu tine. Ca de exemplu: la ziua unui bun prieten care nu are copii și nici ceilalți invitați nu au, așa ca nu se cade să apari tocmai tu cu ai tăi năzdrăvani. Ca la lansarea aceea de carte care nu este pentru copii, ca la conferința de oameni mari, ca la club (nici nu mă pot gândi la asta) sau ca la un teatru. 

Practic, în cei 6 ani de zile de când avem copiii nu am ieșit niciodată singuri, doar noi doi, mai mult de 3 ore, cu excepția unei nopți de Revelion (ceea ce m-a făcut să înțeleg de ce pun preț oamenii pe o noapte în definitiv ca oricare alta) și a uneia în care copiii au adormit la bunici mult mai devreme decât ora lor de somn,iar a-i fi luat însemna a-i trezi prematur.

Concediu singuri fără alergat după copii? Nici vorbă de așa ceva. De fapt, pentru noi concediul a devenit o traumă pe care o îmbrățișăm din necesitate. Nu se poate nici fără, dar nici cu nu e prea bine. Să alergi non stop după copii și în concediu, să fii silit să te pliezi pe programul lor de somn (prânz și seară), să nu poți sta o oră în plus seara pe terasa aceea romantică de la malul mării.  Credeți-mă, după 6 ani și multă muncă este extrem de frustrant, iar când aud cum binevoitorii mă întreabă „dar de ce sunteți obosiți doar v-ați întors din concediu”, creierul meu intră pe modul de croșetare fantasme agresive. 

Avem copii adaptabili zi și noapte, care adorm la 9 seara și care cu relații minunate cu bunicii lor iubitori. Nu suntem nici pe departe părinți stresați care se tem să își lase copiii cu altcineva ca nu cumva cei mici să se „contamineze” cu 20 de minute de desene animate. Dar nu avem resurse viabile. Ajutorul pe care îl primim de la adulții responsabili si de încredere din jurul nostru se poate rezuma doar la momente din timpul zilei în care copiii nu pot să meargă la grădi din diverse motive, iar noi trebuie să muncim. Și suntem recunoscători că avem parte și de acest ajutor salvator.

Relaxare câteva ore, în tihnă doar noi doi? Ar trebui să ne filmeze pe ascuns niște oameni de știință care studiază comportamentele de stres in situații sociale.

Pentru că ieșirile noastre sunt presărate cu „dar când veniți?”, „dar unde sunteti?”, „dar nu ați spus că ajungeți până la ora x?”. 

Suntem forțați practic să ne trăim viața socială oricum microscopică prin compromisuri de genul „auzi? Du-te tu în oraș că stau eu cu copiii” sau „Hai ieși si tu cu băieții, dar te rog”. City break-urile sunt visate doar. Și la modul „tu oricum ai fost în Viena, eu nu așa că dacă tot am zis că mergem împreună și au trecut 10 ani de-atunci, o să mă duc singur(ă)”

Cele mai intime momente în doi pe care le avem eu și soțul meu sunt pe balconul din sufragerie, unde fumează soțul. Și pentru că nu vrem să expunem copiii fumului de țigară, balconul a devenit zonă interzisă pentru ei.

Cred că ăsta e și motivul ascuns în inconștient pentru care soțul meu nu vrea să se lase de fumat. În acest fel are și avem o redută a intimității, separată de un geam termopan și o perdea de care copiii tot trag, dar prin care îi putem supraveghea. Balconul e ca un fel de plută de lemn după un naufragiu. Acolo, îngrămădiți între perete, geam și uscătorul de rufe putem povesti chestii de adulți și putem bea un pahar de vin, cu înfrigurarea naufragiatului care simte că nu va mai veni nimeni să il salveze așa că trebuie să tragă din amărâta aia de gură de vin ca și cum ar fi ultima.

Soț și soție, bărbat și femeie? Suntem niște entități superflue și nedorit omnipotente numite părinți. Dimineața, la prânz, seara, în timp ce dormim și visăm. Suntem un fel de locatari ai unui apartament, al unui orar strict al vieții noastre de la care nu putem să ne abatem. 

Scriind toate acestea, mă bufnește râsul. Că e ca în mema de pe Facebook: că ai crescut mare, ai copii și la fel ca atunci când erai mic, trebuie să ceri voie părinților tăi pentru a ieși din casă.

După care mă pălește tristețea. Pentru că am amânat gratificarea ani la rând pe principiul „lasă că se fac ei mari și noi vom putea să ne trăim viața”. Și ne-am cam.pierdut toți prietenii. În plus, am citit eu într-o revistă glossy că dacă te amâni așa pe tine ani la rând, acel „la un moment dat” pe care îl tot aștepți se va transforma în „niciodată”. Și mă și văd peste ani, cum pe epitaful meu va scrie „Andreea Ola fată de treabă, mamă devotată care s-a jertfit pe sine și care în ultimii 25 de ani nu a mai ieșit din casă. A socializat cu alte mame doar pe Facebook, pentru că nimeni nu a putut să stea cu copiii peste noapte”. 🙂

Așa că dragi bunici, prieteni, rude responsabile ale unui cuplu cu copii măricei despre care știți că au fost părinți dedicați. Nu știți ce să le luați cadou? De ziua lor, de Crăciun, de aniversarea căsătoriei, de onomastică, etc? Haideți că vă spun eu care e cel mai valoros cadou pe care li-l puteți oferi : TIMPUL. Nu irosiți banii pe cadouri scumpe, faceți baby sitting măcar o dată pe an pentru ei. Vă vor fi recunoscători pe viață! 

Implica-te in discutie, lasa un comentariu

avatar