Aud din ce în ce mai des că sugarii și copiii mici trebuie lăsați să plângă pentru a-și descărca frustrările și tensiunile acumulate peste zi. Că plânsul este o nevoie a copilului „la fel ca defecarea”, cum nouă ca adulți plânsul ne face bine, este problematic să nu lași copilul să se exprime prin plâns. Că noi cei care suntem împotriva trainingului de somn și a CIO, le facem un deserviciu copiilor noștri nelăsându-i să își împlinească nevoia de plâns și descărcarea prin acesta.

Da, toți copiii de pe această planetă, alăptați și pentru a adormi, nu doar pentru hrană, depășesc această nevoie. Ca fapt divers, nu cunosc niciun adult care să aibă nevoie de „țiți” cu lapte matern ca să (re)adoarmă, în schimb cunosc o mulțime de adulți, ai căror părinți au făcut cu ei CIO de voie de nevoie și care dormeau ca niște campioni ai somnului de pe la 3 luni, pentru ca odată ajunși la vârsta adultă să aibă nevoie de pastile sau alcool pentru a-și trata insomniile . Plânsul copilului căruia mama îi refuză brusc sânul. încercând să îl dezvețe de supturile de noapte NU este un plâns de descărcare a tensiunilor de peste zi. Nu e o nevoie a copilului de a plânge pur și simplu la ora de culcare, e un context de a plânge pe care noi i-l creăm refuzându-i brusc un obiect de afecțiune. Dacă mama i-ar oferi sânul, copilul s-ar liniști. Prin plâns, copilul ne comunică în acest context faptul că se află într-o stare de stres și are nevoie de intervenția noastră. Iar intervenția pentru copilul adormit la sân rămâne sânul. Dacă va avea de ales între sân și ținutul în brațe, va prefera sânul. Numiți-o asociere, tipar de „control” dar e o realitate. Am auzit de copii care plâng 3 ore ținuți în brațe (deși mi-e foarte greu să cred că o mamă poate sta 3 ore lângă un copil care plânge, doar ținându-l în brațe) !!! În concluzie, un astfel de copil este stresat chiar și în brațele mamei sale, asta dacă mama rezistă să îl țină în brațe și nu evadează în camera de lângă.

Ideea de „nu îl dezvăț de sân, ci îl țin în brațe să plângă pentru a-l ajuta să își descarce tensiunile” e pur și simplu periculoasă deoarece de cele mai multe ori părinții o îmbrățișează rigid, ca pe un șablon, fără să „vadă” de fapt copilul din brațele lor. E o sintagmă confortabilă pentru părinte, deoarece îi oferă scuza perfectă de a menține aparența de părinte „perfect” care răspunde dorințelor copilului. Într-o astfel de logică greșită, cel mic e cel care cere să fie lăsat să plângă. iar părintele , iată îi împlinește și această nevoie.

Și mai riscant e că odată adoptat un astfel de șablon, riscăm să nu ne mai mobilizăm resurse și strategii proprii, riscăm să ne anulăm intuiția și conectarea instinctuală cu copilul. Am citit într-o carte că e bine să îl lași pe copil să plângă și să îl ții în brațe, că îi faci astfel un bine necesar, că atâta timp cât e hrănit, schimbat, eructat, plânge de fapt ca să se descarce și că trebuie să plângă, riscăm să nu mai fim sensibili la probleme specifice și nevoi reale pe care copilul nostru le are, dar pe care autorul a uitat să le menționeze. Pe filiera unor astfel de idei preluate din cărți am întâlnit părinți care fără să vrea și fără să își dea seama își înfometau copilul. Bifaseră mental mâncatul, schimbatul, eructatul, deci automat copilul plângea pentru a se descărca, când în realitate avea probleme de supt, nu transfera lapte eficient, deși stătea la sân mult, dând impresia falsă că se hrănește.

Citim într-o carte că asocierile între sân și somn nu sunt normale, facem tot posibilul să le evităm fără să ne dăm șansa să vedem cum e de fapt să îți adormi copilul la sân.

În realitate nu suntem părinți perfecți. Niciunul dintre noi. Dacă trainingul de somn e tot ce am putut face ca părinți în raport cu comportamentul copilului nostru pe timp de noapte, e cel mai corect să ne asumăm asta și să ne recunoaștem limitele. Copiii noștri nu au nevoie de părinți perfecți, cum nu au nevoie nici de surogate din cărți, Dar au nevoie de părinți care să își recunoască limitele. Copiii noștri au nevoie de părinți autentici care evită să își mascheze limitele sub forma preceptelor dezirabile social ale unei societăți ipocrite.