Articol scris de
Consultant in alaptare IBCLC, psiholog


Aud din ce în ce mai des că sugarii și copiii mici trebuie lăsați să plângă pentru a-și descărca frustrările și tensiunile acumulate peste zi. Că plânsul este o nevoie a copilului „la fel ca defecarea”, cum nouă ca adulți plânsul ne face bine, este problematic să nu lași copilul să se exprime prin plâns. Că noi cei care suntem împotriva trainingului de somn și a CIO, le facem un deserviciu copiilor noștri nelăsându-i să își împlinească nevoia de plâns și descărcarea prin acesta.

Vroiam de ceva vreme să scriu o postare similară, dar Evolutionary Parenting​ mi-a luat-o înainte.Cu acest prilej vă spun că și copilul meu plânge.
O să punctez 2 aspecte: plânsul copilului (chiar și ținut în brațe de mamă), pentru substituirea explicită a sânului și dezvățarea de sân, în contextul înțărcării de noapte la o vârstă la care copilul nu e pregătit pentru ea, este o formă de training de somn. Copilul are o nevoie (nevoia de a adormi la sân, de a se liniști la sân pentru a (re)intra în somn) pe care mama decide brusc și de regulă fără nicio pregătire prealabilă, să nu i-o mai satisfacă. De regulă momentul ales de mamă se petrece  la o vârstă la care copilul nu înțelege ce i se întâmplă, la o vârstă la care comunicarea nu e bidirecțională (copilul nu are nici măcar posibilitățile unei minime comunicări verbale inteligibile), la o vârstă la care înțărcarea de noapte poate pune riscuri reale pentru copiii alăptați (am mai povestit în alt context de cazul unei mame care în urma unui training de somn a trebuit să ia medicamente de sinteză pentru a-și crește producția de lapte, stimulată în mod natural până la momentul scoaterii meselor de noapte, de supturile nocturne ale copilului) Se întâmplă de cele mai multe ori înainte ca copilul să depășească singur nevoia de a adormi la sân.



Da, toți copiii de pe această planetă, alăptați și pentru a adormi, nu doar pentru hrană, depășesc această nevoie. Ca fapt divers, nu cunosc niciun adult care să aibă nevoie de „țiți” cu lapte matern ca să (re)adoarmă, în schimb cunosc o mulțime de adulți, ai căror părinți au făcut cu ei CIO de voie de nevoie și care dormeau ca niște campioni ai somnului de pe la 3 luni, pentru ca odată ajunși la vârsta adultă să aibă nevoie de pastile sau alcool pentru a-și trata insomniile . Plânsul copilului căruia mama îi refuză brusc sânul. încercând să îl dezvețe de supturile de noapte NU este un plâns de descărcare a tensiunilor de peste zi. Nu e o nevoie a copilului de a plânge pur și simplu la ora de culcare, e un context de a plânge pe care noi i-l creăm refuzându-i brusc un obiect de afecțiune. Dacă mama i-ar oferi sânul, copilul s-ar liniști. Prin plâns, copilul ne comunică în acest context faptul că se află într-o stare de stres și are nevoie de intervenția noastră. Iar intervenția pentru copilul adormit la sân rămâne sânul. Dacă va avea de ales între sân și ținutul în brațe, va prefera sânul. Numiți-o asociere, tipar de „control” dar e o realitate. Am auzit de copii care plâng 3 ore ținuți în brațe (deși mi-e foarte greu să cred că o mamă poate sta 3 ore lângă un copil care plânge, doar ținându-l în brațe) !!! În concluzie, un astfel de copil este stresat chiar și în brațele mamei sale, asta dacă mama rezistă să îl țină în brațe și nu evadează în camera de lângă.

Și copiii care nu sunt supuși trainingurilor de somn și care adorm la sân, plâng. Nu vă imaginați că stau închiși într-un deșert al lacrimilor și că viața lor emoțională este neutră. Sau că părinții lor sunt în mod automat persoane care din cauza propriilor traume nu suportă să își vadă copiii că plâng și fac astfel tot posibilul să le cenzureze descărcarea emoțională. Acești copii cad, se lovesc la joacă, au dureri fizice, se îmbolnăvesc și plâng. Răspunsul normal al unui părinte este să reacționeze și în astfel de instanțe. Răspunsul copiilor la reacția părinților e variabil. Spre exemplu, atunci când se lovește la joacă, copilul meu plânge și nu se liniștește pe loc la intervențiile mele (oferirea sânului,etc). probabil că are nevoie să își exprime prin plâns frustrarea și durerea fizică de a se fi lovit. De multe ori nu pot decât să îl iau în brațe și să îl țin așa până se liniștește, ceea ce se întâmplă foarte rapid. E mecanismul său de auto-reglare emoțională. Semnul că e OK așa e că îi ofer sânul ca alinare, dar totuși îl respinge. Are nevoie să plângă și mi-a comunicat el asta. Greu sau ușor pentru mine să stau lângă el, e nevoia lui comunicată ca atare și o înțeleg. De regulă vrea la sân după. Ăsta zic eu e exemplul perfect de plâns de descărcare. Cum mi-am dat seama ce vrea? I-am oferit sânul în astfel de contexte și l-a respins, de fiecare dată, în condițiile în care până să ajungă la vârsta  la care să cadă și să se lovească, orice plâns se rezolva prin punerea la sân. Subtil, delicat, aproape peste noapte și fără nicio intervenție a mea, copilul a început să îmi transmită când și cum e nevoie să intervin. Și să îmi arate că deși sânul a servit drept alinare universală, de la un punct încolo încetează să mai fie un remediu pentru orice problemă. Copilul meu încă adoarme la sân, dar contrar teoriilor cu asocierea și tiparele de control, m-a surprins în anumite contexte punând capul pe pernă și adormind la fel ca noi adulții, fără nicio intervenție a mea. Niciun trainer de somn nu vă va încuraja spunându-vă că la un moment dat copilul va depăși pur și simplu nevoia de a adormi la sân. Din contră vă va speria spunându-vă că adormitul la sân îi va cauza probleme iremediabile de somn la vârsta adultă, deși astfel de afirmații nu sunt fondate pe studii serioase. Realitatea e că un copil căruia i se oferă baza de dezvoltare corectă va crește spre ceea ce este programat să devină. Și mai fascinant e că cei mici învață prin imitare și o fac în momente în care nu te aștepți. Pentru copilul meu, într-una din seri sânul a fost pur și simplu mai puțin interesant, în raport cu ideea de a mă imita punând capul pe pernă și adormind așa. La fel cum înțelege foarte bine că atunci când nu sunt lângă el, dar stă cu bunicii poate adormi și fără sân. Fără plâns, fără drame sau traume, deoarece știe că dacă nu sunt lângă el e doar temporar, că mă reîntorc, iar nevoile. lui sunt satisfăcute Încet. încet își lărgește singur limitele dependenței de mine, fiind mult mai încrezător să exploreze atunci când știe că nevoile îi sunt satisfăcute,
De la distanță, pare simplu să tragi linie și să pui egal între cele două exemple de mai sus, în realitate nuanțele deși sensibile trasează diferențe fundamentale. Nu putem să ne dăm seama de ceea ce ne comunică copilul prin plâns, decât răspunzând plânsului. Semnalele vin de la copiii noștri, nu din cărți. Relațiile cu copiii noștri sunt dinamice. Comportamente manifestate la câteva luni de viață dispar pentru a face loc altora. Nevoile copiilor noștri se reconfigurează și la fel și răspunsurile noastre la aceste nevoi. Copiii noștri cresc mai repede decât credem, iar când ne dăm seamă privim cu regret la clipe pe care poate le consideram pe moment dificile. Copiii noștri sunt ai noștri și diferiți de orice alt copil de pe această planetă. Dacă pornim la drum înarmați cu citate din cărți scrise pentru toți copiii și părinții din lumea asta, riscăm să pierdem esența și unicitatea copiilor noștri și să nu ne mai accesăm resursele proprii care ne fac părinții unici ai copiilor noștri.

Ideea de „nu îl dezvăț de sân, ci îl țin în brațe să plângă pentru a-l ajuta să își descarce tensiunile” e pur și simplu periculoasă deoarece de cele mai multe ori părinții o îmbrățișează rigid, ca pe un șablon, fără să „vadă” de fapt copilul din brațele lor. E o sintagmă confortabilă pentru părinte, deoarece îi oferă scuza perfectă de a menține aparența de părinte „perfect” care răspunde dorințelor copilului. Într-o astfel de logică greșită, cel mic e cel care cere să fie lăsat să plângă. iar părintele , iată îi împlinește și această nevoie.

Și mai riscant e că odată adoptat un astfel de șablon, riscăm să nu ne mai mobilizăm resurse și strategii proprii, riscăm să ne anulăm intuiția și conectarea instinctuală cu copilul. Am citit într-o carte că e bine să îl lași pe copil să plângă și să îl ții în brațe, că îi faci astfel un bine necesar, că atâta timp cât e hrănit, schimbat, eructat, plânge de fapt ca să se descarce și că trebuie să plângă, riscăm să nu mai fim sensibili la probleme specifice și nevoi reale pe care copilul nostru le are, dar pe care autorul a uitat să le menționeze. Pe filiera unor astfel de idei preluate din cărți am întâlnit părinți care fără să vrea și fără să își dea seama își înfometau copilul. Bifaseră mental mâncatul, schimbatul, eructatul, deci automat copilul plângea pentru a se descărca, când în realitate avea probleme de supt, nu transfera lapte eficient, deși stătea la sân mult, dând impresia falsă că se hrănește.

Citim într-o carte că asocierile între sân și somn nu sunt normale, facem tot posibilul să le evităm fără să ne dăm șansa să vedem cum e de fapt să îți adormi copilul la sân.

În realitate nu suntem părinți perfecți. Niciunul dintre noi. Dacă trainingul de somn e tot ce am putut face ca părinți în raport cu comportamentul copilului nostru pe timp de noapte, e cel mai corect să ne asumăm asta și să ne recunoaștem limitele. Copiii noștri nu au nevoie de părinți perfecți, cum nu au nevoie nici de surogate din cărți, Dar au nevoie de părinți care să își recunoască limitele. Copiii noștri au nevoie de părinți autentici care evită să își mascheze limitele sub forma preceptelor dezirabile social ale unei societăți ipocrite.


Despre Andreea Ola
Sunt consultant în alăptare IBCLC și psiholog. Scriu cu seriozitate despre alăptare, diversificare, somnul bebelușilor și psihologia lor. Abordez cu umor, episoade din viața mea de mamă. Poți afla mai multe despre pregătirea mea profesională in acesta pagina.
Proiectul "În brațe la mami" a pornit din dorința de a ajuta părinții din România să poată lua decizii informate despre alăptare și creșterea bebelușilor. Dacă simți că ai nevoie de un specialist alături de care să înfrunți fricile și care să te ajute să îți descoperi puterile, contactează-mă si stabileste o consiliere online.

Poți ajuta și tu, distribuind materialele gratuite de pe acest site, unui părinte ce are nevoie de informații corecte sau de sprijin în părințeală. Cu siguranță îți va mulțumi!
Subscribe
Notify of
guest
Numele tau
Adresa ta de email
Adresa site-ului tau

8 Comments
oldest
newest most voted
Inline Feedbacks
View all comments
orca
orca
18 martie 2015 10:31 pm

Bun. Bine scris.
Da, societate ipocrita. Doamne fereste sa lasi de inteles ca e bine sa asculti copilul si sa ii dai san sau ce iti cere. E bine ce spune dna x, vecina, matusa si bunica. Culmea, toate vad copilul ca pe un inamic. Se va invata, se va alinta, se va razgaia. Toate niste eufemisme pentru copilul rau. Cum altfel ar fi copilul daca nu rau? Daca l-am vedea toti, toata societatea, nu ca pe un terorist alintat, cred ca cio si alte mizerii inlocuitoare de bun si natural ar disparea.

Alexandra
Alexandra
22 octombrie 2015 4:20 pm

Wow, da deci nu pot sa cred ca un copil se poate calma din plâns prin a plânge :)) cel putin nu cand este foarte mic si chiar de ar fi asa mi se pare ca este datoria mamei sa încerce tot ce poate pentru a il calma. Eu am un strumf de 3 luni si 5 zile chinuit de colici si cu un chef de plâns fantastic cand vine vorba de scaun. In primele zile simțeam ca ma rup in 2 cand auzeam cum plânge si am avut norocul ca si eu bebelus eram la fel si mama mi-a… Vezi mai mult »

Alice nach
Alice nach
30 octombrie 2015 9:02 am
Reply to  Alexandra

Fetita mea (al doilea copil)are 2 ani si 2 luni si încă nu pot sa fiu puternica si sa-i opresc momentul suprem(pentru mine)de a suge laptele matern Am încercat acum 4 luni sa o păcălesc ca” titi’ nu mai este buna dar privirea ei……mai exact dezamăgirea pe care am citit-o în ochii ei m-au facut sa realizez ca dezamăgirea provocată de altii nu trebuie văzută in ochii copiilor….. nu pentru lucrul pe care-l pot sa -l ofer fara sacrificiu . Am alaptat exclusiv la san al doilea copil (la primul am alternat si la 5 luni s-a reprofilat pe biberon)… Vezi mai mult »

Marina Dascalescu
Marina Dascalescu
30 noiembrie 2015 9:57 am

Mi-a placut foarte mult articolul. 🙂 Fetita mea de 2 luni, alaptata exclusiv a inceput sa doarma noaptea in sesiuni lungi de 7-8 ore. Cum imi influenteaza lactatia daca nu se mai trezeste noaptea sa manance?
Bineinteles ca simt cum sanii se intaresc. Cum ar trebui sa procedez? Imi va scadea productia de lapte din acest motiv?

Mentionez ca fetita adoarme la san :).

ianadeea
ianadeea
23 martie 2016 10:42 am

Cel mai mult mi-au placut ultimele fraze. Nu suntem parintii perfecti, deci sa nu pretindem ca suntem. Mai gresim, dar invatam din greseli. Ma regasesc, clar, si in ce ai scris mai sus. De la 11 luni am inceput servicicul , si inca de la 9-10 luni ma chinui sa-l fac pe bebe sa doarma lipit noaptea, fara ajutor din partea sotului. A trecut un an de atunci, si n-am reusit, se mai intampla cate o pauza, sau 2 de titi, in conditiile in care bebele e deja marisor, si cere expres :”Unde-i titi?” , daca i-o refuz, sau ii… Vezi mai mult »

Anto
Anto
3 octombrie 2016 3:52 am

Buna Andreea,
Ma necajesc foarte tare cand bebele meu de 3 luni plange in brate la mami, iar daca il ia tati se calmeaza imediat..asta se intampla cand se supara din varii motive, refuza sanul si nu vrea deloc in brate la mine…Peste tot se zice ca bebe are nevoie in brate la mami..

Cursuri online “Școala de părințeală”