Zilele trecute mi s-a întâmplat un lucru foarte ciudat. Am avut o discuție, pe un grup, cu o mamă aflată într-o situație dificilă, extremă chiar, de alăptare. Am vrut să ajut în modul pe care eu l-am considerat discret și profesionist, dar s-a înțeles altceva, iar eu pe bună dreptate m-am simțit agresată. Am reacționat și eu arătându-mi mâhnirea și nedreptatea cu care am fost tratată deși ar fi trebuit să mă opresc și să las discuția să se poarte fără mine, ar fi fost cel mai bun semn de empatie. Pentru că dintre toți oamenii, probabil că tocmai eu ar fi trebuit să înțeleg ce simte o mamă care se află înr-o situație dificilă de alăptare și să acționez eu cu mai multă înțelepciune.

Mi-am dat seama analizând mai bine situația, că știm atât de puțin despre mamele aflate într-o situație extremă de alăptare și chiar și atunci când știm cum ar trebui să ne comportăm, poate că uităm. E ceva ce mă frământă de multă vreme, dar nu am îndrăznit să scriu prea mult pe tema aceasta, ca să nu fiu acuzată că demotivez mamele și vorbesc despre lucruri pe care nu vrem să le auzim despre alăptare.

Promovăm alăptarea (pe bună dreptate) ca fiind norma biologică a speciei, ca fiind ceva natural și firesc,  ne naștem cu instinctul de a alăpta și de a fi alăptați, pomovăm ideea că e totuși un efort de voință, un proces de învățare, că poate nu e ferit de probleme (de regulă vorbim doar de ragade, angorjări, mastite și pusee de creștere), dar că se pot depăși, „e suficient să punem copilul la sân, cât mai des”. „Totul e să vrem” de câte ori nu am auzit această replică (și poate că fără să îmi dau seama, am rostit-o sau gândit-o la rândul meu)

Ce se întâmplă însă cu mamele care întâmpină dificultăți extreme în alăptare în ciuda dorinței enorme de a alăpta, în ciuda informațiilor avute? Mame ai căror copii au respins sânul, pur și simplu, sau nu l-au acceptat niciodată, mame care fac eforturi supraomenești ca să pompeze lapte matern cu speranța că poate vor putea să țină vreodată copilul la sân, mame ai căror copii nu au luat în greutate deși au stat non stop la sân, au respectat toate regulile convenționale ale alăptării și au fost nevoite să recurgă la triple feeding, mame (un procent mic, dar existent) care nu au reușit să genereze un volum de lapte adecvat prin stimularea convențională.

Mame ai căror copii nu au supt bine, din cauze care nu au fost identificate la timp, sau din cauze evidente (malformații, suferințe fizice, boli congenitale, etc.) iar lactația lor a „luat-o la vale” până în punctul în care au intrat în cercul vicios și perdant al completărilor cu lapte praf. Mame care au vrut ca alăptarea să decurgă bine ( se așteptau la asta , erau informate, știau regulile convenționale ale alăptării) dar totuși nu s-a întâmplat ca lucrurile să decurgă natural. Sau să fie bine de la început. Cu ele ce facem?

Ce știm despre aceste mame? Care au pornit la drum cu informații și voință, pregătite să întâmpine o relație fericită de alăptare, dar realitatea a arătat cu totul altfel? Ce simt aceste mame?

M-aș hazarda să spun că resimt un doliu, un doliu al alăptării, cu toate manifestările și etapele lui, adică cu șoc, negare, furie, depresie și într-un final acceptare. Cu izolare de ceilalți. Cu furie îndreptată spre sistemul acela medical care ar fi trebuit (da, chiar ar fi trebuit, era obligația lui) să protejeze alăptarea, către cei care au ajutat dar poate nu suficient (consultantul în lactație care „ar fi putut face mai mult”), furie îndreptată spre natură, furie îndreptată spre celelalte mame care reușesc și par că oferă sfaturi superficiale și fără sens, oricât de bine intenționate ar fi ele (acel simplu și natural „pune-l la sân” dar care nu funcționează). Cu furie îndreptată spre sine. Cu depresie și sentimentul devalorizării („nu reușesc să alăptez, deci nu sunt o mamă bună”).

Ca orice proces de doliu, pierderea relației proiectate de alăptare e un proces individual, neliniar și cu intensitate oscilantă. La un moment dat, ajungem la acceptare și împăcare cu sine. Când? Depinde de la persoană la persoană. Cunosc mame pentru care experienta nereușită a alăptării a fost atât de traumatizantă, încât au rămas blocate în furie direcționată spre alte mame și spre alăptare și promotorii ei, în general. Mamele acelea care se simt deranjate de propaganda firească de promovare a alăptării, de orice studiu care evidențiază beneficiile alăptării, de politicile OMS, mamele care se simt puse la zid de orice îndemn la alăptare și care le pun la zid pe mamele care promovează alăptarea, mamele deranjate de alăptare în public?

Să fim mai blânzi și să căutăm reacțiile lor în istoricul personal. Poate că undeva, a fost o dorință enormă de alăptare care s-a spulberat. Pe de altă parte, am întâlnit mame care au închis cercul, ieșind mai victorioase cu experiența și informațiile dobândite. Mame care au învățat atât de mult de pe urma experienței încât au continuat să facă o o vocație din asta, altele care deși nu au reușit să alăpteze au devenit promotoare ale alăptării, dorind ca alte femei să nu treacă prin ce au trecut ele.

Timp de 9 luni, alăptarea a fost pentru mine un dezastru, minunat în cele din urmă. Nici măcar nu se putea numi alăptare, ci hrănire triplă, mă chinuiam cu pus la sân, muls cu pompa electrică și suplimentat printr-un tub, de care și copilul a început să se sature pe la vreo 5 luni. Cumva am fost relaxată (cât de relaxată poți fi într-o astfel de situație, probabil datorită oxitocinei) și foarte încrezătoare că ceva bun va ieși din efortul meu. M-am izolat vreo 4 luni de zile în casă, doar că să nu întâlnesc persoane „toxice” care să mă abată din drum, spunându-mi că mă stresez prea mult sau îmi stresez copilul. Ai fi zis că sufăr de depresie post partum dacă m-ai fi judecat după felul în care arătam (dar era doar o aparență, eu aveam planul meu și mi-am atins în cele din urmă obiectivele și am celebrat victoria)

Mi-au trebuit 2 ani de zile, un seminar despre doliu și o discuție pe un forum, ca să înțeleg că am trăit și eu un fel de doliu. Un doliu al alăptării ideale și simple la care visam înainte să nasc. Al lui „pune copilul la sân și stai cât mai mult cu el”, care la mine s-a transformat în stat cu copilul la sân non stop, ajuns cu el la doctor la limita deshidratării și apoi implementat „protocolul” personal de relactare, hrănire la sân…cu orice preț.

Eu fac parte din categoria mamelor care „a închis cercul”, dând un sens experienței și transformând-o în ceva util, sper eu că și pentru alții. În ultimul an am avut ocazia să lucrez cu mame care s-au luptat cu probleme similare. Cu unele am reușit să ajungem la limanul hrănirii la sân, cu altele nu, cert e că am respectat obiectivele fiecăreia. Aș zice că am devenit fără să vreau un fel expertă în trucuri de alăptat în situații adverse, în situații anormale de alăptare. Întreabă-mă orice despre mules manual și pompat, compresii pe sân, combinații de galactogoge, tubulețe, ridicări de limbi, freuri și variații ale anatomiei orale cu impact asupra alăptării, readucerea copilului la sân și sunt șanse mari să știu. Plătesc un preț personal și profesional, acela că văd problemele înainte să se manifeste plenar, că poate m-am familiarizat mai mult cu partea „grea” a alăptării, decât cu partea frumoasă, desprinsă din reviste și poate că de multe ori pun răul înaintea binelui.

Uman vorbind, simt nevoia să scriu câte ceva despre ce ar trebui să spunem, să nu spunem, să facem, să nu facem față de mamele care trec prin situații dificile de alăptare.

„Numai cine nu vrea nu alăptează”

Am auzit fraza asta de la o doamnă, coordonatoare a unui ONG, care vorbea la o televiziune națională despre lansarea unui program de informare pentru mame (aveam să aflu ulterior că programul era și este susținut de un mare brand de lapte praf). Când am auzit fraza îmi venea să arunc cu telecomanda în televizor. Eram nepieptănată, nemâncată deși era week end și prânz, mă mulsesem deja de vreo 3 ori, sterilizasem pompa, spălasem sns-ul (aceeași rutină zilnică). Încercam cu disperare să scot cât mai mult lapte. Ca să îmi optimizez reflexul de ejecție la pompă, stăteam cu un feohn între genunchi, astfel încât căldura să bată pe sâni, cu mâinile țineam cupele pompei, o invenție proprie, ce mă făcea să par diperată, la propriu în ochii soțului meu. În ciuda eforturilor mele, copilul încă mai primea lapte praf.

Vroiam să alăptez, dar uite că nu, nu ieșea exact așa cum vroiam eu. Cumva, vorbele doamnei respective, care nu știa de fapt nimic complet despre alăptare s-au adeverit în timp, am vrut să alăptez, m-am chinuit vreo câteva luni și am reușit. Dar la momentul respectiv am simțit numai furie față de toți cei pe care îi auzeam spunând această replică „searbădă”. Și e într-adevăr o replică pe care noi, profesioniștii din domeniul lactației nu ar trebui să o folosim în niciun context. E de fapt o judecată de valoare, jignitoare și care nu integrează toate dimensiunile alăptării. E replica pe care o spun de regulă cei care vor să se spele pe mâini de faptul că nu au știut sau nu au putut să ofere un sprijin mai bun în alăptare.

„Îți chinui copilul”

Timp de câteva luni bunicii copilului veneau în vizită dar erau rugați să stea puțin. Versiunea oficială era că s-a născut mic pentru vârsta gestațională, iar asta îl predispune la infecții. În realitate, nu vroiam oameni lângă mine, care să mă abată din drum. Care să îmi spună că mă chinui sau că îmi chinui copilul.

Bine intenționați, gândindu-se la binele meu și al copilului, ar fi încercat să mă convingă să renunț, să simplific lucurile dând lapte praf. Invevitabil, cineva mi-ar fi spus că mă chinui atât pe mine, cât și pe copil. Nu aveam nevoie de astfel de distractori în drumul meu.

„Ieși afară și distează-te”

Personal, pe măsură ce lucrurile s-au mai îmbunătățit am constatat că ișeșirile, revederea cu persoanele dragi îmi făceau bine. Cred că e important ca mamele să înțeleagă acest lucru și faptul că deconectarea, privirea problemei din exterior și cu un pic de detașare mindful ar putea duce la îmbunătățiri notabile. Mare grijă însă la cum rostiți acest sfat. Pentru o mamă preocupată de situația atât de dramatică prin care trece, genul acesta de îndemn pare mai degrabă unul la uitare decât la relaxare

„Te înțeleg, și eu am trecut prin asta, m-am chinuit cu ragade, dar am pus copilul la sân și s-a rezolvat”

În momente în care interacționăm cu semeni aflați în dificultate simțim nevoia să spunem ceva de încurajare. E uman să ne arătăm compasiunea, să arătăm că ne pasă. Dar și în cazul de față e ca în cazul unei pierderi, dacă îmi permiteți comparația. Dificultățile unei mame care relactează sunt specifice și diferite spre exemplu de cele ale unei mame care s-a confruntat cu un episod de angorjare, chiar dacă individual fiecare percepe propria situație ca fiind cea mai dificilă. S-ar putea să fie frustrant ca mama care nu are copilul la sân să primească sfaturi de la mame care au alăptat fără probleme și să simtă că genul acesta de sfaturi nu sunt compatibile cu problema sa, că nimeni nu îi înțelge suferința, ba mai mult o minimizează. Pledez pentru existența unor grupuri de suport, reale, nu virtuale (atât de importante în alăptare) pe probleme specifice, în care mame cu experiențe similare să se reunuească și să își împărtășească experiența.

„E bine că măcar te poți pompa și dacă nu va mai accepta sânul, asta e, te poți pompa”

M-am simțit atât de descumpănită cnd am auzit această replică, de la o persoană care vroia să mă încurajeze și atât a putut să spună. Pentru mine nu era însă o opțiune, voiram copilul la sân și mă temeam tocmai de pierderea unei relații care să implice mai mult decât doar hrănire cu lapte matern. Vroiam soluții, iar genul acesta de replică m-a făcut să mă simt ca și cum persoana din fața mea îmi minimizează suferința, eforturile și îmi tai orice elan și speranță că se poate.

La un moment dat, întrebam pe un grup de diversificare, ce aș putea face cu laptele matern extra stocat, dacă l-aș putea utiliza printr-o minune, în mâncarea celui mic. O mamă a râs de mine și mi-a spus că sunt disperată. Poate așa părea din exterior, dar după 9 luni de chin, în care am trecut de la zero la hero (adică de la câțiva mililitri de lapte, la o supraproducție) nu mă puteam îndura să arunc la gunoi toată truda mea. În acel moment, mi-am dat seama că ajunsesem într-un punct în care nu credeam că voi ajunge.

În închiere aș vrea să spun că orice picătură de lapte matern contează. Că reușita vine atunci când ne setăm obiective SMART (din acelea măsurabile și realizabile, mărunte, pe care să le putem atinge ușor! „azi copilul a supt 5 minute din sân, nu îmi pierd speranța, față de ieri când nu stătea deloc la sân , e o foarte mare reușită „azi am scos cu 10 ml mai mult lapte decât ieri, e un lucru extraordinar, sunt pe drumul cel bun”), când celebrăm fiecare reușită, fiecare moment petrecut de copil la sân, fiecare mililitru de lapte matern. Atunci când ne valorizăm eforturile depuse pentru a alăpta, atunci când ne încurajăm de oamenii potriviți, care ne respectă deciziile, atunci când ne apreciem global ca mame și nu doar ca mame care alăptează sau nu, atunci când ne acordăm și momente de respiro.

Și în mod paradoxal, de cele mai multe ori reușita vine atunci când renunțăm să ne mai agățăm de rezultate, cu orice preț, și ne concentrăm mai mult pe drum decât pe destinația în sine. Îmi place să pun că am reușit să îmi ating obiectivele propuse deoarce am luat-o de la zero și mi-am restruturat tot ce credeam că înseamnă să fii mamă, am aplicat cele mai bazale tehnici de îngrijire a unui pui de om, glumesc spunând că am fost ca o femeie din triburile de vânători – culegători (purtam copilul, dormeam cu el lângă noi, îl alăptam la cel mai mic semn de foame, ajunsesem atât de interconectați încât nici nu trebuia să se trezească complet și îmi dădeam seama când trebuie pus la sân). Eram ca o femeie din triburile de vânători – culegători, dar cu o pompă și un sistem de nutriție la sân și vreo câteva tomuri despre tehnici de alăptare.  Reușita mi-a adus un sentiment de solidaritate cu toate mamele din lumea aceasta, indiferent că au reușit sau nu să alăpteze.

Foto Daniel Lobo, Flickr, CC-BY