Cele mai puternice amintiri pe care le am sunt de la naștere. Nașterea, un moment atât de puternic din punct de vedere emoțional, moment a cărui amploare am subestimat-o de fiecare dată. Despre nașterea în sine am prea puține de povestit, am trăit în definitiv experiența clasică a unor intervenții chirurgicale.

Însă momentele de după au fost întotdeauna magice. Îmi amintesc cum pe T. mi l-au dat dezbrăcat, un ghemotoc de 2600 de grame într-o sală rece, dar mi l-au dat să îl pup dezbărcat. Și gura mea a atins obrazul lui încă ud de lichid amniotic. Cum vibrează sulfetul meu când retrăiesc aceste momente! Și ce binecuvântate sunt mamele că pot avea parte de aceste clipe inegalabile ca intensitate! Peste ani m-am gândit cu amuzament dar în acelși timp cu îngrijorare cum nou născutul meu dismatur (teoretic la risc de hipoglicemie) mi-a fost adus, în timp ce stăteam întinsă pe masa de operații, dezbrăcat.  Și cum mi-a fost luat deoarece politica spitalului asta prevedea, înfășarea în stil sărmăluță.

Cum toate studiile citite și ceea ce stipulează protocoalele internaționale arată că locul unui nou născut stabil și sănătos e la pieptul mamei, pe pielea ei, acoperit cu o păturică. Că acest contact piele pe piele se poate realiza încă din sala de operații sau de nașteri, că nu e ceva rezervat doar mamelor care nasc natural (așa cum se întâmpla în clinica în care născusem și care ne promitea probabil din rațiuni de marketing că vom avea parte de acest minunat moment indiferent de modul de naștere, pentru ca ulterior să aflu din statisticile lor oficiale că el era rezervat doar unui segment de mame). Că această oră magică e necesară și fezabilă și pentru copiii născuți prin cezariană, atâta timp cât mama și copilul sunt stabili. Că are implicații dincolo de cele fiziologice imediate (reglarea temperaturii și prevenirea hipoglicemiei prin reducerea stresului termic, reglarea rimtului cardiac, facilitarea alăptării), ci chiar și psihologice (cu studii interesante ce arată că în acel moment se pun bazele unor conexiuni neuronale ce facilitează atașamentul mamă-copil într-o fereastră critică de dezvoltare).

La al doilea copil povestea s-a repetat, același decor, de data aceasta promisiunea medicului că se va realiza, o conjunctură nefavorabilă (asistenta a pus cortina prea sus așa că nu a mai rămas loc și pentru bebe pe pieptul meu, iar eu nu am mai avut putere să protestez). L-am primit în salon, imediat după ce am ieșit din sala de operații, înfășurat ca o sărmăluță. L-am rugat pe soțul meu să îmi dea jos cămașa, l-am rugat să îl desfășeze pe bebe și să mi-l pună pe piept, învelit cu materialul de fașă. Și am stat așa pe toată durata spitalizării, exceptând momentele în care mâncam și în care dormeam (când stătea lângă mine). Dezbrăcată de la brâu în sus, cu R lipit de piele mea, într-o rezervă în care ne-am aflat doar eu și soțul meu.

Am petrecut în acest fel cele mai frumoase clipe. Nimic nu a mai contat, nici suma exorbitantă plătită de soțul meu pentru a putea sta alături de mine zi și noapte (mai mult decât ar costa cazarea la un hotel de lux), nici panica pe care am simțit-o în timpul operației, imediat după ce s-a născut R și care m-a făcut să încep să tremur necontrolat (ei spuneau că din cauza anesteziei, eu insist că din cauza dorinței de a-l lua în brațe, tot ce simțeam în acel moment e că trebuie să mă ridic și să mă duc după el, dar nu puteam pentru că eram anesteziată). Odată reuniți, în salon, imediat după naștere, am avut parte de cele mai frumoase clipe pe care le-am trăit în viața mea. Încerc să găsesc cuvintele să le descriu, dar e o emoție ce depășește orice cuvânt. E o senzație corporală puternică, atavică dar totuși cumva nepământeană, înălțătoare, cea care dă putere femeilor de mii de ani să persevereze în rolul de mame, să treacă prin sarcină și naștere. E o senzație care m-a făcut să știu că nu voi mai trăi niciodată așa ceva (decât dacă voi mai naște), e  o senzație care m-a făcut să știu că nimic nu o va putea șterge din memorie și că probabil înainte de a trece spre o altă existență, voi retrăi exact aceste momente – buzele mele atingând obrazul lui T. încă plin de lichid amniotic și căldura corpului meu încălzind corpul lui R.

Nu este (doar) despre studiile care spun că nu e bine să despărțim mama de nou născutul ei, e și despre dreptul oricărei mame din lumea aceasta de a trăi senzația incredbilă, unică în viață de a-și avea nou născutul aproape, pe corpul ei, imediat după naștere.

Între timp, se premiază poze de naștere de genul celei de mai jos. Nu îmi dau seama dacă artistul a ales acest cadru pentru a reda ceva pozitiv sau din contră.

Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.

Pentru mai multe informații citește și despre mine | Experiență  dar și specializări.

Dacă vrei mai multe informații despre alăptare dă Like paginii Inbratelamami.

În cazul în care dorești o consultație în alăptare folosește pagina de contact sau alătură-te comunitații din grupul de sprijin In brate la mami – sprijin in alaptare.

Implica-te in discutie, lasa un comentariu

avatar