Nu mi s-a întâmplat niciodată în 20 de ani de viață adultă să mă deranjeze copiii altora, pe unde am fost.

Și am umblat prin multe locuri, populate de grupe diverse de vârstă.

Și am avut o tinerețe în care zău că numai la copii pufoși și drăgălași nu îmi stătea gândul.

Extraterestră nu sunt, dar ignor bine zgomotul de fond și probabil că lipsa mea de sensibilitate la năzbâtiile copiilor altora vine și din faptul că bebelușii și mamele lor se află în centrul intereselor mele profesionale.

Uneori m-au deranjat adulții zgomotoși, muzica dată la maxim, hotelurile neizolate fonic prin concedii, dar ca prin minune, niciodată copiii altora.

Știți care copii m-au deranjat, în momentele în care speram la relaxare? Ai mei, nu ai altora.

Poate că vă surprinde că o recunosc cu atâta lejeritate. Dar de fiecare dată când ieșeam cu ei pe undeva, prin lume îmi creștea pulsul și mă crispam pe la interiorul ființei mele.

Prin gândurile mele umblau numai „ai grijă să nu te urci pe cineva”, „ai grijă să nu dărâmi aia și ailaltă”, „aoleu, sper că nu țipi sau faci vreun tantrum”.

De multe ori o spuneam și în cuvinte, din alea frumoase de parenting contemporan și zău că nu mi-a fost teamă nici să zic „nu” sau „nu e voie” când a fost cazul. Și chiar și așa, cu toată crisparea mea, cu toată grija, mai mult ca sigur că am stricat ziua vreunui adult fără copii, dar sensibil la copiii altora.

Adăugați la toate astea și copii energici, dar energici rău. Veșnic în mișcare, din fragedă bebelușie.

Primul cuvânt al primului meu copil nu a fost „mama”, ci „parc”.

Numai părinții cu astfel de copii înțeleg cât de greu e să supraveghezi un astfel de copil, cât efort fizic necesită să pui limite, să faci pavăză la fiecare ieșire din casă în lume, ca să nu dărâme ăla micu’ ceva, să nu supere pe cineva, să nu urle prea tare.

Un alt lucru pe care merită să îl știe și ceilalți e o frântură din universul mamelor.

Știați că mamele de bebeluși și copii mici petrec cea mai mare parte a timpului comunicând cu o ființă drăgălașă, dar care de fapt nu vorbește ca un „om mare”?

Că mamele „stau acasă” în „concediu” de maternitate și sunt singure mai toată ziua? Sau că dacă au șansa la vreo socializare pe la vreun grup de mame o fac tot pe teme de bebelușie și copii, ca și cum viața lor s-ar reduce în mod obligatoriu doar la asta?

La multe din mamele cu care am lucrat și care mi-au oferit privilegiul de a mi se confesa am sesizat acest pattern: conectare profundă cu copilul în momentele în care erau cu acesta și apoi imposibilitatea de a se mai conecta cu copilul în puținele momente de ieșire în lume (la propriu), din izolare.

Poate că e ceva specific burnout-ului parental, să știți că în general părinții de copii mici nu prea dorm și au tot felul de probleme inimaginabile pentru un om fără copii. Nu vreau să descurajez pe nimeni, dar copiii nu aduc în mod obligatoriu fericirea, ci o cam ciobesc pe ici pe colo, zic studiile.

Am simțit și eu de atâtea ori imposibilitatea de a mă mai conecta cu copilul într-un spațiu public, resemnarea în fața faptului că nu mai am energie să fiu pavăză fonică la orice țipăt de-ale sale, scut la orice lopățică smucită din mâna lui.

Muțenia și abulia de după un șir de nopți nedormite, privirea în gol de la masa aia amărâtă de terasă child friendly până la care m-am târât doar ca să văd niște oameni în carne și oase. Doar ca să respir aer de afară.

Drept pentru care, puține ieșiri cu copiii pe la restaurante și terase chiar și child friendly mi-au tihnit cu adevărat.

Dacă e să fiu sinceră au fost ieșirile în care ei dormeau în cărucior.

Nu sunt judecător al bunelor maniere. Sunt de acord că trebuie să ne respectăm reciproc.

Vă invit doar să priviți cu mai multă indulgență părinții. Mulți se străduiesc, deși poate că nu pare.