În urmă cu aproape un an am avut o discuție cu niște prieteni. Eram la una din puținele ieșiri în oraș din acea perioadă. Pe terasa unui restaurant, împreună cu copiii. Obosiți, atât eu cât și soțul meu. Eu, vlăguită după nici eu nu mai știu ce (multe ore adunate de nesomn, starea de sănătate a mamei mele, lipsa unui concediu). Soțul meu vlăguit probabil prin contagiunea cu oboseala mea.

Stresați de prezența copiilor în acel moment. Da, fără rezerve spun asta. Ne place și ne-a plăcut dintotdeauna să fim înconjurați de copii. I-am luat peste tot pe unde am mers, iar acolo unde nu a fost de copii, nu ne-am dus. Dar ieșirile la restaurant au fost dintotdeauna un stres pentru noi. Un copil ca argintul viu, pe care nu îl momim cu desene pe mobil (nu prea ar funcționa oricum) ca să stea locului. Veșnic în mișcare, sociabil și dornic să comunice cu ceilalți. Genul care se duce la alți oameni la masă și se uită în farfuria lor, îi întreabă ce mai fac și ce mănâncă. Plus vârsta la care pur și simplu copiii nu înțeleg așa cum înțelegm noi adulții că „nu e voie”.

Să zicem doar că acestea sunt momente când, ca părinte e nevoie de multă răbdare, imaginație și anulare a oricărei nevoi a ta (inclusiv cea de a mânca). Iar eu arătam probabil în acele momente, ca un arici crispat, gata din moment în moment să preîntâmpin o boacănă a copiilor care ar fi putut deranja pe cineva sau s-ar fi putut solda cu vătămări (de mese, de scaune, de farfurii sau corpuri).

„Dar de ce i-ați mai făcut dacă vă plângeți?”

În timp ce prietenii noștri, fără copii, ne povesteau pe unde au mai călătorit și pe unde vor să călătorească. Până când la un moment dat am lăsat garda jos și am făcut imprudența să le spunem prietenilor noștri cât de greu e uneori să ai doi copii. Cât de obosiți suntem și cât de mult visăm, după 5 ani în care nu am avut niciodată mai mult de trei ore singuri, la o vacanță în doi. Reacția lor? „Dar de ce i-ați mai făcut dacă vă plângeți?” Recunosc că acela a fost unul din puținele momente în care am simțit la modul dureros că mi se pune la îndoială competența mea ca mamă și dragostea mea față de copiii mei.

Fenomenul burnout-ului la mame mă fascinează. Îl studiez, am susținut chiar o prelegere pe tema asta. Și mi-ar plăcea să pot vorbi public mai mult despre el. E un subiect pe care îl întâlnesc frecvent în discuțiile cu mame din diverse medii sociale, cu diverse orientări de parenting, cu acces mai mare sau mai mic la resurse.

Și mamele sunt ființe umane!

La fel de frecvent întâlnesc reacția celor din jur când vine vorba de mame care „se plâng” că au obosit. Obișnuiți să asociem cultural mămicia cu o contopire totală cu copiii, mulți uită de multe ori că și mamele sunt ființe umane. Mulți se grăbesc să judece părinții care recunosc că au obosit, că sunt surmenați, că nu mai fac față. De ce vedem oare în strigăte de ajutor, defecte? De ce asociem automat un părinte care spune că e obosit, cu unul care nu își iubește copilul? Nu ar fi oare firesc să întindem o mână de ajutor? Uneori nici de asta nu e nevoie. E nevoie doar de un pic de ascultare. Și de empatie. Sărind cu judecata de valoare nu facem decât să descurajăm părinții să fie autentici. Să caute ajutor. Mămicia vine la pachet cu multă dragoste. Dar pentru unele mame și cu fațete recu  oboseala, epuizarea cronică, depresia.

În concluzie, sumarizând ceea ce v-ar spune multe alte mame. Când mă plâng că am obosit, nu înseamnă că nu îmi iubesc copiii. Sunt doar o ființă umană, ce trece prin aceleași provocări de viață ca toți ceilalți oameni fără copii sau care au uitat cum e să ai copii. Doar că, spre deosebire de ei eu sunt responsabilă de viața și bunăstarea a doi copii. Doar că spre deosebire de ei, am acumulat multe nopți nedormite. Temerile și suferințele mele s-au dublat prin contopire cu cele ale copiilor mei. Uneori sunt vulnerabilă. Și e normal să fiu așa. Toate ființele umane sunt așa. Și nu e o rușine. Îmi iubesc la fel de mult copiii, doar că am învățat că pentru a le putea umple lor paharul de ubire, trebuie să fie și al meu, măcar pe  sfert plin.