Nu știu dacă vă regăsiți în ce scriu mai jos sau nu. Dar eu când eram copil de școală generală aveam momente în care pur și simplu aș fi dat orice să stau acasă. Pe vremea mea, ne trimiteau la școală cu muci, cu ceva tuse, cu câte un strănut, cu câte o durere de cap. Doar febra era motivul pentru care am fi putut să chiulim cu scutire medicală. Și la drept vorbind era atât de bine să stai acasă când te durea ceva, chiar dacă nu era cu febră !

Așa că în acele momente în care parcă durea ceva dar nu suficient încât să ai motivul oficial de stat acasă, laolată cu copiii generației mele încercam diverse strategii pentru a face febra să apară. Mâncatul cretei? Sau al varului? Vă sună cunoscut? Pentru cei din generația mea, zice-se, era metoda de a-ți crește artificial temperatura.

Alteori, m-am străduuit să încălzesc între elemenții de calorifer, termometrul cu mercur (cele contactless nu existau pe vremea mea). Cupuțin noroc, am reușit să urc cu un grad temperatura din termometru, punându-l sub jet de apă caldă. Dar și asta era cu ceva emoții.

Dura ceva, nu era garantată reușita (apa venea caldă pe coloană dar până ajungea la etajul 3, rareori sărea de 37 de grade), în plus totul trebuia să se facă rapid, ca să nu fiu prinsă.

Inutil să mai zic că mamele au întotdeauna termometrul lor. Încorporat mâinii. Acel termometru care știe mai bine decât orice, dacă copilul chiar are febră sau nu. Și că dupa două încercări inutile, m-am lecuit definitiv de dorința de a mă da mai bolnavă decât eram.

Treceam prin toate aceste încercări de Sisif doar pentru a sta o zi, două pe-acasă?! De fapt nu doar pentru asta. Ci și pentru atenția primită. Dragoste e tot timpul, dar parcă toată lumea își revarsă atenția asupra copilului bolnăvior, mai abitir decât în zilele obișnuite. Apropos, există capitole întregi în Psihologie dedicate somatizării la copii și felului în care uneori se presupune că încearcă să atragă atenția sau să semnalizeze ceva, prin boală.

Ca și copil bolnăvior, eu eram cea îngrijită și doftorită, însă niciodată nu mi-o amintesc pe mama mea să fi fost bolnavă. Eroina mea era tot timpul pe metereze, imună la orice boală și aparent la orice suferință ce ar fi putut să o atingă.

Până într-o zi când îmi aduc aminte că a făcut pneumonie. O pneumonie din care evident că și-a revenit rapid și pe care a abordat-o ca și cum nu ar fi fost. Tot pe metereze.

Dar a fost atât de ciudat pentru mine să aflu că și mamele se pot îmbolnăvi. Că și ele răcesc. Și tușesc. Și fac febră. Aproape de neconceput.

În cei aproximativ 5 ani de zile de când sunt mamă am colecționat și eu, la pachet cu picii mei, multe din infecțiile oportuniste pe care le-au adus prin casă. O da! Și mamele răcesc! Și încă cum! Uneori mai rău decât copiii. Dar credeți că se vede? Sau că lăsăm să se vadă? Avem de ales? Nici vorbă! Noi suntem cele de la care vin pupicii. Îmbrățișările. Iubirea, grija și îngrijirea. Când noi suntem bolnave, cel mai probabil și alții mai mici sunt. Și ei au prioritate. Sunt prioritatea noastră.

Dacă atunci când eram mică erau zile când aș fi făcut orice pentru a păcăli chiar și cu un grad în plus, termometrul, viața de mamă m-a făcut să îmi iau gândul de la ideea că aș putea să prind măcar câteva clipe de răgaz pentru mine. Nu îți permiți să fii răcită sau bolnavă, ca mamă! Cel mai bun somn al meu din anul 2017 a fost cel în care am fost anesteziată general pentru o intervenție chirurgicală. O concesie pe care am primit-o pentru că era musai să fiu operată.

Și da, mamă! Te înțeleg abia acum! Abia acum pricep cum reușeai tu să fii invincibilă.

Pentru toate mamele, închin la fiecare final de sezon de viroze, un pahar. În cinstea voastră! A super eroinelor mele preferate! Care alinați dureri, care ștergeți lacrimi și muci. Care prindeți cu mâinile voastre voma copiilor. Mamele știu ce zic!