Pe 14 septembrie, într-o Vineri am dus-o pe mama mea la spital, de urgență. Avea pielea galbenă și mi-am dat seama că icterul la un adult nu e ceva în regulă. A fost preluată imediat in UPU, am așteptat câteva ore pentru investigații, apoi a fost dusă pe secția de gastroenterologie. Aveam să aflu a doua zi că în fișa ei medicii care au evaluat-o au trecut ca diagnostic, colecistocarcinomul (cancer al vezicii biliare). Toate testele hepatice erau anapoda, valori mari, ca un adult să devină galben din cap până în picioare ficatul suferă tare mult. A fost internată pe secția de Gastroeneterologie, iar la două săptămâni după a și murit, diagnosticul inițial fiind infirmat, iar cauza probabilă avansată de medic- insuficiența hepatică ca urmare a toxicității generate de unul din medicamentele pe care le lua pentru boala ei cronică.

În tot acest timp nu a mai putut mânca nimic, din cauza stării de greață, vomita sânge (asistentele spuneau că este normal, e de la perfuzii) și a durerilor și a murit cerând insistent apă, o noapte întreagă (sunt convinsă că nu a stat nimeni la căpătâiul ei să îi dea apă, dacă a prins pe tură infirmiera aia nasoală și arogantă care s-a prezentat drept „doamna infirmieră” și căreia a trebuit să îi dau bani ca să fiu împăcată că măcar se uită la ea….)

În primele două zile de spitalizare a fost week end. Fără medic pe secție. Cum mama mea vomita și avea dureri, iar eu știam deja ce scrie în fișa de la UPU am discutat cu asistentele și le-am rugat să îi administreze ceva, să cheme medicul de gardă să îi administreze ceva. Știți ce îmi spuneau asistentele? Uitându-se de sus la mine, cu senzația aceea că deranjezi prin simplul fapt că ai îndrăznit să pui umil, o întrebare. Că senzația de vomă e de fapt una alimentară, că nu este obișnuită cu mâncarea din spital, că în salon este prea cald și să mai deschidem geamul…Ce sens avea să cheme medicul de gardă? Să te pui rău cu el? Ca și cum pacientul din fața lor era internat cu o enetrocolită, nu cu o afecțiune gravă, în stare critică.

Așa s-a încheiat viața mamei mele , după lupta de aproape două decenii cu o boală cronică degenerativă. Dar mama mea a avut o viață plină în felul ei, în care m-avăzut terminând facultatea, a participat la nunta mea, și-a văzut nepoții crescând, lucruri pe care alți oameni nu au șansa să le facă și care i-au adus împlinirea.

În week end, un copil de 1 an și 10 luni a murit într-o clinică privată din Capitală în urma unei operații de rutină (chiar e de rutină, de ea avut parte și băiețelul meu cel mare). Copilul a fost ținut pe secția de Terapie Intensivă 30 de minunte și apoi dus în salon, unde s-a stins sub ochii mamei lui, care a chemat SMURD-ul să îl resusciteze. După ce starea de sănătate i s-a înrăutățit progresiv.

Știți ce e trist? Se zvonește că de fapt asistentele au încercat să alerteze medicul asupra înrăutățirii stării de sănătate a copilului, că una din ele, care este șocată acum, l-a sunat de nenumărate ori pe tura ei, iar medicul a reacționat cu aroganță și indiferență. Că e normal, e de la anestezie.

Nimeni nu știe ce s-a întâmplat în cele două cazuri de care v-am vorbit mai sus. Dar eu sper ca ancheta să facă dreptatea cuvenită în cazul morții băiețelului.

Eu înțeleg pe toată lumea. Am această capacitate – blestem. Sunt mama înțelegerii, a tuturor sufletelor rănite de pe lumea asta. Nu condman asistentele de pe secția în care a fost internată mama mea, nu îi condamn nici lipsa de comunicare a medicului care a tratat-o pe perioada internării. Nu știu ce au făcut oamenii ăia de la spitalul privat sau ce nu au făcut deși trebuiau să facă. Fiecare face ce poate și cât poate, iar spiritual decontăm cu toții o notă de plată undeva, cândva.

Dar știu cu siguranță că sistemul medical din România este atât de bolnav, încât îi dezumanizează pe unii din cei care lucrează în el. Dacă nu îi omoară între timp…Colaborarea între cadrele medicale e ceva rarisim. Comunicarea eficientă este ceva rarisim. Oamenilor le este rușine să întrebe ca să nu deranjeze. Protocoale nu știu să existe peste tot. Și asta îngreunează munca tuturor. Nu avem ce ne trebuie. Unora nu le pasă, ca mecanism de protecție. Pentru că dacă le pasă prea mult, devin ei înșiși din salvatori victime. Iar oamenii mor. Așa banal. Copiii mor. Așa, banal.

Când un copil moare se prăbușește întreg Universul!