Acum mai bine de un an, T. a suferit o intervenție chirurgicală programată. Din cauza unei probleme de sănătate pe care am urmărit-o medical încă de la naștere, până în punctul în care, la vârsta de 4 ani a fost nevoie de operație pentru că problema respectivă de sănătate s-a agravat brusc.

Doar o minune, un mare noroc și un pic de bunăvoință au făcut ca soțul meu să se poată interna cu cel mic în spital, pe perioada operației și a recuperării.

Pentru mine ar fi fost imposibil să mă internez cu el în spital, deoarece trebuia să mă ocup de cel mic, care la vremea respectivă avea nevoie de lapte matern pe timp de zi dar și de noapte, iar necesitatea operației a venit atât de repede (în ciuda faptului că știam de problemă) încât nici să fi considerat că înțărcare e o opțiune, nu aș fi avut timp pentru un proces de înțărcare cu un minim respect pentru copil și pentru organismul meu. Ar fi putut să îmi ia locul bunica paternă, cu care T. avea o relație frumoasă și specială, însă din motive de sănătate nici ea nu era disponibilă.

Totuși, dacă nu ar fi fost acea minune, bunăvoința și acel dram de noroc (în exact aceeași perioadă cu noi se mai opera un băiețel, de aceeași afecțiune, iar mama lui era în aceeași situație ca și mine și astfel personalul spitalului i-a izolat pe cei doi tătici și copiii lor într-o rezervă în capătul secției, care s-a nimerit sa fie goala, adică a fost ceva de genul o șansă la zece mii, care putea să nu existe) și dacă nu am fi avut o bunică sau o altă rudă de sex feminin în care copilul să aibă încredere, ca mamă aș fi avut două opțiuni: să îmi las copilul cel mare (la vremea respectivă în vârstă de 4 ani) singur în spital sau să înțarc brusc bebelușul pentru a putea sta cu copilul cel mare în spital. De ce? Pentru că în spital nu era și nu este nici acum permis accesul la internare, al tatălui. Indiferent de vârsta copilului.

Mai jos vă las povestea unei prietene care a fost în această situație imposibilă și care nu a avut nici bunică, nicio altă rudă de sex feminin care să se poată interna cu copiii.

“Cel mai crunt este să fii nevoit să te împarți, să nu știi care copil merită mai mult să te aibă alături sau care este mai prioritar. Când mai vorbim și de un nou-născut și un copil de 2-3 ani, mie mi se pare și mai greu. Dar poate pt că sunt eu subiectivă deoarece asta a fost experiența mea.
Nu știu ce ai putea face dacă ai gemeni, dacă copiii sunt crescuți doar de tată, un bunic, un tutore și este mult prea mic să accepte pe altcineva?! Păi „simplu „, îți răspund cei din spitalul de copii! Internezi copilul singur în spital sau lași fratele/sora/frații cu cine apuci, poate ai noroc, ca să te ocupi de cel bolnav.
Ah, știți de ce? Pentru că bărbații care se internează cu propriul copil/nepot, etc se uită la celelalte mame. În mod special când alăptează și se schimbă. Sau și mai interesant: „am avut cazuri când soții/partenerii mamelor internate, erau geloși și la orele de vizită făceau scandal”. Și nu, nu fabulez. Asta am primit răspuns de 2 ori, când a fost refuzată internarea soțului cu copilul și am fost pusă în situația de a alege să las un copil grav bolnav singur în spital sau un bebeluș alăptat, nu foarte sănătos nici el la vremea respectivă. Și nu, nu avem rude care locuiesc cu noi în același oraș și care teoretic ar putea să se interneze cu copilul (desigur, dacă e femeie) dar practic dacă copilul e prea mic sau total străin de acea rudă, tot nu ar fi mai în siguranță.
Eu am avut noroc, mi-am permis să îl tratez în regim privat și nu a fost atât de grav încât să se poată trata doar la spitalul de copii. Dar restul, ce fac? Cum fac? Când eu ca părinte, știu cât e de greu și ce înseamnă pt copilul meu să se simtă abandonat, mai ales când e și bolnav. Păi ce traumă îi provoc pe viață!!!
Știți, înțeleg toate situațiile. Nu sunt nici absurdă, nici nu țin cu dinții de principiile mele, dar chiar cred că așa cum în alte spitale din țara asta se pot interna și bărbații, se poate face și aici. Da, înțeleg situația jenantă de a sta in salon cu cineva de sex opus, dar hai să împărțim saloanele: coridorul din stânga de bărbați, cel din dreapta de femei. Hai să mai facem o hartie de semnat, chiar dacă e enervant dar acolo fiecare să specifice dacă este de acord sau nu să stea cu cineva în salon. Sau niște paravane mobile, sau orice idee că sigur sunt alții mai luminați ca mine și se pot găsi soluții ! Totuși, scopul principal acolo este sănătatea unor copii!!
Nu am nimic impotriva acestui spital și mai ales a cadrelor medicale de acolo. Am fost internată de 2 ori cu copiii mei și faptul că am plecat cu ei sănătoși, doar confirmă (cel puțin pt mine) că își fac meseria bine. Nu mă interesează să aud sau să discut alte chestii de acolo, nici să denigrez, dar vreau și sper că începând de acum, cineva ne aude și pe noi și încearcă o schimbare, în mai bine!”

Nici eu nu vreau să denigrez prin această postare. Departe de mine. Până acum interacțiunea cu Spitalul de Pediatrie a fost exemplară. De la personalul din UPU până la cel de pe secție (singura dată în care a fost cazul de internare a fost operația, însă am ajuns de multe ori la UPU, cu situații care necesitau prezență de urgență la spital). Însă trebuie să existe o soluție. Situația trebuie să se schimbe. Nu este normal ca tații să nu se poată interna cu copiii lor, dacă altă soluție nu există. Tații sunt parte din familie, atunci când sunt prezenți în familia respectivă. Și vrem să credem că trebuie să aibă un rol central în creșterea și îngrijirea copilului.

Cât de traumatizant trebuie să fie pentru un copil mic să nu aibă alaturi de el, o persoană dragă lui? Sunt convinsă că asistentele își fac treaba, infirmierele la fel, medicii oferă și ei multă alinare, dar un cadru medical nu poate fi non stop lângă copil, sub formă de sprijin emoțional. Ce se întâmplă în universul său mental, când supus unor proceduri medicale oricum dureroase și stresante, copilul nu are sprijinul său emoțional alături? Ce înțelege copilul mic și speriat, dintr-o regulă internă?

La vremea internării lui T în spital, chiar mă întrebam de ce există această regulă absurdă. Am aflat că nu e vorba de lipsa de bunăvoință a cadrelor medicale sau a conducerii spitalului. Pur și simplu au existat foarte multe discuții pe această temă și reclamații mai mult sau mai puțin formale, din partea unor parteneri geloși, care riscau să degenereze. Nici măcar mamele internate cu copiii în spital  nu se simțeau agresate vizual de prezența unor bărbați (sau cel puțin așa sper).  Suntem în secolul 21 , sper că e clar pentru toată lumea că o mamă care alăptează nu face nimic sexual. Și că pijamaua cu care te internezi în spital nu e piesă vestimentară de budoir.

Așadar, ce putem face? Mă întreb ce putem face noi ca și comunitate pentru a ajuta spitalul să respecte dreptul legal al taților de a sta cu copilul internat în spital, atunci când mama nu poate face asta, din motive obiective (e însărcinată, are de îngrijit un copil mic acasă și nu îl poate lăsa în îngrijirea altcuiva, sau pur și simplu nu este prezentă în viața copilului).   Sunt convinsă că nicio mamă care poate sta cu copilul în spital, nu se eschivează de la îndatorire. Sunt convinsă că cei care își internează copilul în spital și îl uită acolo (pentru hrană și căldură pe timpul iernii, pentru că din păcate sunt multe astfel de cazuri) nu sunt printre solicitanții dreptului tatălui de a sta cu copilul.

Să gândim constructiv și nu critic. Ce se poate face? Donații pentru amenajarea unor rezerve în care să poată sta tații? Amenajarea unor spații speciale? Eu sunt pentru și donez !

Până la concretizarea unor acțiuni, o mămică a inițiat o petiție online, pe care o puteți semna aici. Petițiile online nu schimbă legi, dar atrag atenția asupra unei cauze. Petiția are deja peste 2000 de semnatari și e printre cele mai populare pe site, la ora actuală.

Refuzul de a accepta tatăl la internarea în spital e întâlnit și în alte orașe ale țării. Mamele de pe grup mi-au semnalat cazuri de genul acesta în Spitalul din Oradea, dar și pe o secție a Spitalului Marie Curie din București.

Foto Thomas, Flickr, CC-BY