Probabil că vă așteptați ca în această postare să citiți despre trucuri și rețete de a-l acomoda pe copilul mai mare cu venirea pe lume a fratelui sau a surioarei mai mici. Voi scrie și despre asta la un moment dat, dar vreau să vorbesc mai degrabă despre cum ne pregătim noi ca mame, pentu venirea celui de-al doilea copil.

Știu că obsesia noastră este să ne gândim întotdeauna la cei care depind de noi, adică la copiii noștri. Iar în toată goana după soluții pentru a le fi lor cel mai bine, uităm de noi. Însă cei cinci ani de mămicie, crescând doi copii în paralel, mi-au dovedit că dacă noi ca mame nu avem grijă de noi, nimeni altcineva nu o va face. Iar dacă noi nu suntem bine, nici copiii noștri nu vor fi bine.

Experiența ultimilor cinci ani de mămicie a fost pentru mine epuizantă. Frumoasă, plină de bucurii, împlinitoare, dătătoare de experiențe unice pe care nu le voi mai trăi niciodată, dar epuizantă. O călătorie la finalul căreia am nevoie de o butelie de oxigen (câteva guri nu sunt suficiente), de un pled pe care să mă întind, bucuroasă că sunt vie, că am reușit să scot din maratonul copilăriei mici doi copii sănătoși, integri emoțional, care au mai multe zile în care se iubesc decât zile în care se ciondănesc sau își împart ghionturi. Cu siguranță nicio poveste nu seamănă cu alta deși aud multe reacții de genul “si la mine e la fel” și nici nu vreau să te dezarmez. A crește doi copii mici e o experiență unică, în mod cert diferită de creșterea unui singur copil. Ce pot să îți garantez este că lucrurile intră în normal la un moment dat, că devine ușor și că la un moment dat devine chiar fain cu doi copii. Dar pentru a te bucura de ei, tu ar trebui să îți faci viața ușoară.

Cum se raportează apropiații la tine, după al doilea copil?

Pe vremea când aveam doar un copil, apropiații ajunseseră să ne întrebe aproape cu religiozitate când îl facem și pe al doilea. Se vedeau într-o armonie perfectă crescând doi nepoți deodată, doi copilași bucălați și frumoși, comunicând angelic “ca frații” . Știu că la vremea respectivă primeam și promisiuni de genul “faceți-i că eu vi-i cresc”. Aș vrea să vă asigur că nu am decis să avem doi copii ca urmare a presiunilor și promisiunilor celorlalți. Pe de altă parte ele merită menționate, deoarece în momentul în care cei apropiați s-au confruntat cu realitatea de a avea doi copii, cu ce înseamnă de fapt comunicarea normală între frați, aproape că au dat înapoi. Am primit inclusiv remarci de genul “sper că nu se mai pune problema să nu vă protejați”…

Ce vreau să spun de fapt cu toate acestea? De multe ori, în creșterea copiilor vom fi singure. Vor fi momente când vom avea nevoie de sprijin, dar din anumite motive nu îl vom primi. Și asta se întâmplă nu pentru că apropiații noștri sunt rău voitori, ci pentru că pur și simplu a crește doi copii, în ziua de azi, după principiile și așteptările pe care ni le setăm ca părinți pozitivi a secolului 21, e o provocare suficient de mare, încât de multe ori, doar mamele o pot duce. Apropiații pun umărul atât cât pot și ei, se mai și retrag atunci când simt că e prea greu (lucru pe care voi nu îl puteți face). Dar ajutorul lor e valoros, bcuurați-vă de el.

Cum se raportează soțul la tine, după al doilea copil?

La primul copil eu eram mama perfectă pentru copilul meu, soțul meu era tatăl perfect și partenerul perfect. Chiar am simțit, în ciuda provocărilor care nu ne-au ocolit nici atunci, că exista o armonie în deciziile noastre, în curgerea lucrurilor, un fel de mindfulness în tot ceea făceam și ziceam din punct de vedere parental. Asta îmi dădea…aripi.

A fost nevoie de un al doilea copil, de mult mai mult stress, de oboseală la dublu, de implicare la pătrat, să îmi dau seama că de fapt aripile acelea ale mele erau cele care făceau să zboare avionul parentajului nostru perfect și mindful. Că în bucuria mea autentică de a fi mama, că în contopirea profundă cu experiența maternității, eu i-am dat soțului meu șansa să fie un tată minunat, să se implice cât de mult dorește, dar niciodată nu i-am oferit vreo ocazie de a ieși din zona lui de confort, iar în absența provocării el nu s-a simțit responsabil să o facă de la sine.

În timp ce granițele mele de confort erau deja cotropite. Când resursele de energie m-au părăsit, când aripile s-au topit, am constatat că sunt de fapt aproape singură în mămicia a doi copii, că am alături un partener inexplicabil mai obosit decât mine, mai confuz, mai temător, mai reticent în a face chiar și lucrurile care îi făceau plăcere la primul copil. Un partener a cărui singură modalitate de apărare în fața asaltului vieții cu doi copii era să vadă în mine doar ceea ce considera a fi partea care îi lipsește vieții lui – aceea că stau acasă. Și că, aparent nu fac nimic. Deși eu chiar munceam.

Cum se raportează ceilalți la tine, după al doilea copil?

Când văd părinți în parc, când văd comentarii pe grupuri de mame, când văd ușurința cu care dăm lecții sau sugestii din postura părintelui de copil unic, îmi vine să râd. Uneori îmi vine să și plâng, mai ales când văd lejeritatea cu care alții critică comportamente, decizii ale altor părinți fără să se poată pune în pielea lor. Un monstruleț dn mintea mea îmi șoptește lasă că vedeți voi cum e de la al doilea în sus. “A fost odată ca niciodată un părinte perfect! Apoi a avut doi copii! Hasta la vista!”

Cum te raportezi tu la tine, după al doilea copil?

Realitatea e că după venirea lui R., T. s-a transformat (în mod firesc) într-un alt gen de copil. Orice copil mare cu un frate mai mic, de vârste relative apropiate, va trece printr-un travaliu al adaptării. Am ales special cuvântul travaliu…Nouă, părinților ni se pare dureros, ma ales dacă am pornit la drum convinși că fratele sau sora e cadoul perfect de care puștii noștri au nevoie (de fapt, cumva e cadoul perfect pentru propria noastră singurătate ca și copii unici).

Pentru ei e însă o etapă de dezvoltare. Și vine cu de toate. Cu pupici și îmbrățișări urmate inexplicabil și imprevizibil, la distanță de câteva secunde, de un pumn, un ghiont, un plâns, un furt de jucărie, ce degenerează într-un tantrum comun. Și totul se petrece repede, te ia prin surprindere. Te-ai întros cu spatele să îți iei cana de apă de pe bibliotecă, în următoare secundă un bebeluș își dă pamersul jos și face caca pe parchet, în mijlocul livingului, în timp ce fratele mai mare îi dă un bobârnac și îi ia jucăria.

Nici tu nu știi de unde atâta agresivitate (ești șocat) la copilul tău blând, bun, empatic, role model de positive parenting pentru toți ceilalți copii din parc. Dar hai să îți spun ceva! E normal! Face parte din procesul de adaptare. Se vor iubi “ca frații”, la un moment dat. Totul e să fii acolo, alături de ei.

Până să ajungi la vorbele mele, însă, te vei simți vinovată, cea mai rea mamă de pe planetă, un eșec al mamelor, încununarea deziluziei tuturor cărților de parenting citite. Și din păcate cei din jur vor contribui din plin la emoțiile negative pe care le resimți.

Soluții

Așadar care sunt soluțiile? Cum te poți pregăti de combat? Ca la final să ieși victorioasă. Îți las trei cuvinte magice Planificare, Externalizare și Ajutor.

  • Planifică din timpul sarcinii. Gravidele au tendința să își fac cuib. Asigură-te că e un cuib pentru doi copii, o mama obosită c enu doarme noaptea și un tată ce pleacă dimineața și se întoarce seara de la muncă. E ceva ce știi că ți-ar fi util dar nu absolut necesar (ex un dulap în plus că parcă nu mai încap cănile atât de bine în cel vechi, un apparat de gătit, mai multe prosoape roz, etc). Asigură-te că le vei avea. Orice item din gospodărie care îți ușurează munca, chiar și un pic, îți va face exponential mai ușoară viața cu doi copii.
  • Stabilește cu toți cei implicați (partener de viață, bunici, surori, frați) cum vor arăta lucrurile după nașterea celui de-al doilea copil. Discutați deschis, du-i în cele mai dificile scenarii posibile, scoate-i măcar la modul ipotetic din zona lor de confort. “Ce se întâmplă dacă?”…Vezi, la modul realist ce pot să facă. Acceptă atât cât pot să facă. Notați pe hârtie. Cu sinceritate v-aș spune că sunt chestii pe care mai că le-aș semna la notar, cel puțin pe spețe legate de situații de urgență. Vă dau un singur hint. Ajunsă acasă după o intervenție chirurgicală dificilă în urma căreia trebuia să evit efortul fizic timp de 2 luni (prin efort fizic însemnând până și legatul șiretelor sau ridicatul bebelușului în brațe), m-am trezit singură acasă, cu un copil mic alăptat, cu o infecție la nivelul operației, cu sinzuită și cu un moral scufundat în Groapa Marianelor. Îi voi pomeni veșnic pe pretena mea, Mirela și pe colegul ei, medic de familie, care a venit acasă ca să mă consulte și să îmi prescrie o rețetă de antibiotic.
  • Asigură-te că ai backup la ajutor. Externalizează! Ce regret cel mai mult? Că nu am angajat o bonă încă din timpul sarcinii. O persoană care să vină măcar câteva ore pe zi, să dea de mâncare copilului mare, să îl scoată la joacă cât eu zăceam în pat. În acest fel, momentele unu la unu petrecute cu cel mare ar fi fost mult mai frumoase, eu mai odihnită, deci mult mai implicată. La fel de mult regret că am ales să stau acasă după naștere cu amândoi copiii, singură, câteva luni și că nu am apelat în tot acest timp la o bonă care să ne însoțească.
  • Asigură-te că poți controla din timp ceea ce se întâmplă la grădinița, școala frecventată de copilul cel mare.
    – Asigură-te că îi înmânezi partenerului niște rețete simple de gătit (în cazul în care nu gătește deja). Astfel încât pe timpul zilei să aveți și tu și copiii, ceva de mâncare.
  • Stabilește legături de sprijin cu prietene (ideal aflate în aceeași situație). După naștere veți putea să vă reuniți, să faceți playdate-uri, să vă vizitați, să vă ajutați reciproc. Mie mi-a fost greu din acest punct de vedere, pentru că nu am putut renunța la niște stereotipuri personale. Mi-era efectiv rușine să primesc pe cineva într-o casă în care nu era curățenie, să mă las văzută în pijamale sau nearanjată. În cele din urmă mi-a trecut rușinea, pentru că am fost nevoită să ies așa și pe stradă. Nu în pijamale! Ci cu părul nearanjat, nemachiată, etc Însă orgoliul de a nu mă lăsa văzută în pijamale prin casă m-a făcut să mănânc singurătate pe pâine.  Și să scriu postări ca aceasta sau ca aceasta . 
  • Evadează cât de des poți. La un film (chiar și vizionat pe telefonul mobil). Ieși și în afara casei, nu te limita la evadări de câteva minute la toaletă sau sub duș.
  • Ajută-ți paretenerul să iasă din zona de confort. Dă-i bebelușul în brațe, chiar dacă îți spune că el nu are sâni ca să îl poată liniști. Învață să externalizezi și să delegi. Chiar ești singura care poate face totul? Oare lucrurile acelea pe care crezi că doar tu le poți face, nu pot fi făcute și de altcineva?
  • Învață încă din timpul sarcinii despre beneficiile masajului. În felul acesta vei avea o scuză perfectă pentru a pleca măcar o jumătate de oră de acasă.

Succes!

Foto Felix Montino, FLickr, CC

Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.


Daca ti-a placut acest articol apasa Like paginii Inbratelamami. In cazul in care doresti o consultatie in alaptare foloseste pagina de contact sau alatura-te comunitatii din grupul de sprijin In brate la mami - sprijin in alaptare


Implica-te in discutie, lasa un comentariu

avatar