Citesc foarte puține postări despre copii și părinți (în mod paradoxal) pe bloguri, dar întâmplător am dat peste ceva ce m-a emoționat până la lacrimi, una din cele mai frumoase povești citite veodată. M-a emoționat pentu că m-am revăzut pe mine în momentele în care eram însărcinată, singură cu un copil mic și depășită de situațiile în care ne aflam și din care mi-aș fi dorit să vină cineva să mă salveze sau măcar să mă mângâie să îmi spună că înțelege… M-a emoționat pentru că am revăzut multe din situațiile în care mamele pe care le întâlnesc sunt singure și fără ajutorul real de care au nevoie. M-a emoționat pentru că mai există speranță. Mai jos este traducerea unei povești relatate de o bloggeriță din SUA:

“Eram la poarta de îmbarcare, așteptând să mă urc în avionul spre Portland. Zboruri către două orașe diferite se îmbarcau de ambele părți ale porții spre Portland. Un copil ce părea a avea aproximativ 18 luni avea un tantrum, alerga printre scaune, dădea din picoare și țipa, apoi se trântea la pământ, refuzând să se urce în avion (care nu mergea spre Portland). Tânăra sa mamă, vizibil gravidă și călătorind singură cu fiul ei, era copleșită de situație…nu reușea să îl ridice de pe jos pentru că era foarte supărat, fugea de ea, apoi se trântea la pământ lovind din nou cu picioarele și țipând. În cele din urmă, mama s-a așezat pe podea, și-a pus capul în palme, cu copilul lângă ea având în continuare un tantrum și a început să plângă.

Apoi, s-a întâmplat un lucru minunat (plâng când scriu asta)…femeile aflate în terminal, probabil că eram șase sau șapte, nu ne cunoșteam între noi, ne-am apropiat și l-am înconjurat pe băiețel, am îngenuncheat și am format un cerc în jurul lui și al mamei sale. Am început să îi cânt băiețelului Itsy Bitsy Spider…o altă femeie a decojit o portocală, altă femeie avea o jucărie în geantă și l-a lăsat pe băiețel să se joace cu ea, o altă femeie i-a oferit mamei o sticlă de apă. O altă persoană a ajutat mama să găsească cana cu cioc a băiețelului și să i-o dea. A fost atât de minunat, nu au existat discuții înainte, nimeni nu se cunoștea cu nimeni, dar am reușit să îi calmăm pe amândoi astfel că mama a reușit să își urce copilul în avion.

Doar femeile s-au apropiat. După ce am trecut de poarta de îmbarcare ne-am așezat la locurile noastre separate și nu am mai vorbit despre asta…eram niște străini care s-au adunat să rezolve ceva. Mi-am dat seama că un cerc de femei, cu o misiune, pot salva lumea.

Nu voi uita niciodată acest moment.”

 

E nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil, zice unul din proverbele mele favorite.  E evident o metaforă ce vrea să arate că pentru a crește un copil e nevoie de participarea și sprijinul întregii comunități, așa cum pe vremuri, întreg satul participa la devenirea unui copil.  Tatăl meu chiar îmi povestea că pe vremea câne el era încă copil, atunci când o femeie din sat năștea, celelalte femei se adunau și făceau clacă, adică pe rând preluau treburile din gospodărie ce reveneau până atunci lăuzei. Nu știu cât de mult se simpatizau între ele toate femeile din comunitatea respectivă (ca în orice grup de femei și ca în orice grup social exista cu siguranță o stratificare a rivalităților, a preferințelor și a antipatiilor), dar atunci când una dintre femeile din comunitate trecea printr-una din cele mai vulnerabile și copleșitoare perioade ale vieții sale, celelalte femei făceau un cerc de protecție în jurul ei. Atât cât tânăra mamă să poată avea timp pentru a se recupera și a reveni la rolul ei de dinainte, din comunitate.

Noi, mamele contemporane suntem singure. Atunci când naștem dar și după. Avem iluzia apartenenței la o comunitate care de cele mai multe ori e una virtuală, dar de fapt în majoritatea timpului trăim în izolare. Femeile din comunitate nu mai fac cerc în jurul nostru atunci când avem nevoie de sprijin, pentru că realmente trăim la distanțe mari una de alta. Nu mai comunicăm direct, nu ne vedem față în față cu suferințele și bucuriile noastre imprimate pe chip. De multe ori comunicarea la distanță, impersonală pentru că nu are chip și nu are glas, degenerează. Și atunci, în loc să facem un cerc în jurul celor vulnerabili, aruncăm cu pietre.

Când a fost ultima oară când ai spus ceva frumos unei mame care suferă? Când a fost ultima oară când ați făcut un cerc protector în jurul unei mame copleșite?

Foto Cristopher Delaere  – Mothers, CC-BY, Flickr

Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.


Daca ti-a placut acest articol apasa Like paginii Inbratelamami. In cazul in care doresti o consultatie in alaptare foloseste pagina de contact sau alatura-te comunitatii din grupul de sprijin In brate la mami - sprijin in alaptare


Implica-te in discutie, lasa un comentariu

avatar