Pe la începuturile promovării în forță a alăptării în România, pe vremea când au apărut primii consultanți în alăptare certificați, dar și primii consultanți în alăptare autoiintitulați, era un sacrilegiu să spui că o mamă nu poate produce suficient lapte matern pentru copilul ei.

Alăptarea era promovată atât la nivel profesionist, cât și în mediul online, drept rezultatul exclusiv al unui efort de voință din partea mamei, din moment ce viziunea asupra alăptării era a unui proces perfect, gândit de natură pentru a fi imbatabil și imperturbabil.

S-a întâmplat să nasc cam în acea perioadă și chiar să cred (și ulterior să îmi dovedesc și mie însămi) că alăptarea ține de voința mamei. Însă nu doar de asta. Timp de trei luni de zile după naștere m-am confruntat la modul cronic cu o producție de lapte sub nivelul necesar copilului. Faptul că am reușit să ajugem la alăptare exclusivă nu a fost doar rezultatul voinței, ci mai degrabă al acceptării și înțelegerii unor cauze care au dus la situația respectivă.

Și acum continuu să văd propagată ideea că mamele care nu reușesc să alăpteze exclusiv nu vor de fapt să alăpteze exclusiv. Pentru mamele pentru care alăptarea a fost o experiență facilă, ideea de a pune și a ține cât mai mult copilul la sân pentru că de acolo vine laptele, e firească. Însă există o categorie de mame pentru care acest sfat nu este suficient.

Și ca să răspund la întrebarea din titlu, da, există mame care nu produc suficient de mult lapte pentru a întruni necesarul copilului, cum de altfel există și mame (un procent foarte mic, dar despre care nu avem o reflectare exactă în literatura de specialitate) care în ciuda ofircărui efort derulat în direcția alăptării nu vor reuși să întrunească necesarul pentru alăptarea exclusivă a copilului deoarece fizic nu sunt capabile să susțină o producție de lapte sufcient de mare pentru necesarul unui sugar alăptat exclusiv.

De ce stau lucrurile așa?

Problema e complexă și are mai multe nuanțe.

Majoritatea mamelor sunt capabile din punct de vedere fizic să producă suficient de mult lapte pentru copilul / copiii lor. Alăptarea chiar este un proces bine gândit de natură. Am supraviețuit ca specie datorit alăptării, compoziția laptelui matern a evoluat tocmai pentru a ne asigura necesarul speciospecific. Am convenit mai sus că, deși nu știm cu exactitate ce procent de mame nu pot din punct de vedere fizic să suțină o producție adecvată de lapte, el e totuși mult mai mic decât majoritatea covârșitoare a mamelor care la modul teoretic pot alăpta cu succes, exclusiv.

Și atunci de ce avem rate atât de mici ale alăptării în România? De ce atât de multe mame renunță pe motiv că nu au suficient de mult lapte? Din nou problema e mai complexă decât pare. Unele mame sunt descurajate și făcute să creadă că nu produc suficient, că bebelușul nu se satură când în realitate lucrurile stau altfel. Bebe plânge deși tocmai a păpat și s-a săturat? Cu siguranță se va nimeri cineva care în loc să îi recomande mamei să îl mai țină în brațe, îi va spune că probabil nu s-a săturat, că nu a băut lapte bun, etc.

Pe de altă parte multe din mamele care îmi solicită serviciile o fac atunci când realmente au ajuns în punctul în care cantitatea de formulă de lapte praf depășește cantitatea de lapte matern pe care reușesc să o ofere. Mame în majoritatea lor fără nicio problemă, fizic vorbind și care la o modul teoretic pot produce suficient lapte.

Și în cazul lor, cauzele variază. Tot ceea ce înseamnă perturbare a relației cerere-ofertă poate duce la o lactație scăzută. Ce poate perturba relația cerere-ofertă în alăptare? Și aici răspunsul e complex. Orice intervenție nejustificată în actul alăptării, făcută fără ca producția de lapte a mamei să fie protejată, poate afecta negativ relația de alăptare. De la proceduri perinatale ce presupun despărțirea nejustificată a mamei de bebeluș (ceea ce duce la imposibilitatea acestora de a iniția alăptarea la momentul optim), până la utilizarea unor metode de hrănire ce fac ca stimularea sânilor să fie necorespunzătoare, până la suplimentarea nejustificată a bebelușului sau chiar justificată fără însă ca producția de lapte a mamei să fie protejată.

De regulă genul acesta de situații se rezolvă prin strategii simple ce vizează creșterea numărului de alăptări (acel ține-l mai des la sân care s-ar putea să funcționeze în problemele simple de alăptare), utilizarea pompatului după supturi atunci când este necesar, utilizarea unor metode de suplimentare care să apropie cât mai mult copilul de suptul la sân.

Există pe de altă parte și scenariul mamei care nu are niciun impediment în a produce suficient lapte matern dar totuși lucrurile nu funcționează așa cum ne-am aștepta. Relația cerere -ofertă implică existența unei mame ce hrănește la sân de câte ori dorește acesta dar și a unui bebeluș ce suge la sân, în mod eficient. Bebelușul este cel care setează cererea, sânii mamei sunt cei care produc în consecință. Cererea înseamnă nu doar prezența bebelușului la sân, ci și capacitatea acestuia de a suge eficient.

Mulți înțeleg că pentru ca pincipiul cerere-ofertă să funcționeze e suficient ca bebelușul să fie la sân. Dar ce ne facem cu bebelușii care stau la sân cu orele și totuși nu se hrănesc suficient? Pentru ca principiul cerere-ofertă să funcțoneze e nevoie de un bebeluș care să transfere lapte activ, nu doar să stea la sân. A sta la atașat la sân nu echivalează întotdeauna cu a transfera lapte matern în cantități corespunzătoare. Acesta este și motivul pentru care nu ne uităm la ceas pentru a trage concluzii privind felul în care decurge alăptarea (e irelevant dacă un bebeluș stă la sân o oră sau 20 de minute), ci ne uităm la felul în care suge bebelușul. Sânii mamei vor ajunge la un moment dat să producă în concordanță cu cât lapte transferă bebelușul din sân (producția se reglează în funcție de crere). Un bebeluș care suge ineficient, care extrage cantități insuficiente de lapte pentru a crește corespunzător  va face ca producția de lapte a mamei să fe una scăzută. E tot a fațetă a principiului cerere-ofertă.

Ce poate împeidica un bebeluș să sugă eficient? Și aici sunt posibile mai multe răspunsuri. De la o atașare incorectă (pur și simplu mama nu știe / nu a fost ajutată să atașeze corect bebelușul) și până la cauze funționale, anatomice ce împiedică o atașare și un supt corect (fren lingual restrictiv, torticolis și probleme de natură musculară, malformații congenitale ale aparatului oral etc), dar și probleme de sănătate ale copilului (prematuritate / dismaturitate, probleme neurologice, boală de reflux gastroesofagian, probleme cardiace, sindroame genetice, etc).

Există însă și situații în care starea de sănătate a mamei poate împiedica o producție adecvată de lapte? Cu siguranță! Și în acest caz lucrurile merg de la simplu la complex. Anemie, probleme de natură hormonală (ex probleme tiroidiene, sindromul ovarelor polichistice, etc), diabetul insulino-dependent și diabetul gestațional, retenția de fragmente placentare, sângerări masive în timpul și după naștere, intervenții chirurgicale la nivelul sânului, insuficiența de țesut glandular, toate acestea (și lista nu se reduce doar la ele) pot impacta într-o măsură mai mare sau mai mică, temporar sau permanent pe durata acelei alăptări capacitatea mamei de a genera o producție adecvată de lapte. Soluții există și merg până într-acolo încât multe mame vor reuși să genereze o producție suficientă de lapte, dacă nu la copilul alăptat în prezent, cel mai probabil după o altă naștere. Pentru unele din aceste mame însă alăptarea trebuie redefinită pentru a include și suplimentare permanentă a copilului.

Pot anumite medicamente să facă o mamă să producă mai puțin lapte? Cu siguranță! Includeți în listă și banalele decongestionante nazale pe bază de pseudoefedrină, sau chiar anticoncepționalele (chiar și cele considerate sigure pe perioada alăptării, ce pot genera la mamele susceptibile, o producție scăzută de lapte).

Înțelegeți acum de ce nu pot să spun ca și consultant în alăptare, că alăptarea este doar o chestiune de voință și efort al mamei? Alăptarea ne privește în definitiv pe toți. Și dacă e să țină doar de efort atunci ține și de efortul nostru al tuturor, nu doar de implicarea mamei. „Succesul sau eșecul în alăptare nu ar trebui văzute doar ca responsabilitate a mamei. Abilitatea de a alăpta este în mare măsură modelată de sprijinul primit și de mediul în care mama trăiește” spune dr Nigel Rollins, expert în cadrul Organizației Mondiale a Sănătății.

Dacă se întâmplă să fii o viitoare mămică ce citește această postare, te asigur că ai toate șansele să te înscrii în majoritatea covârșitoare a mamelor care cu sprijin și informare corecte vei reuși să ai parte de un drum lin în alăptare.

Dacă te numeri printre mamele care le spun altor mame, pe diverse grupuri sau în privat că nu fac suficient de mult ținând copilul la sân, gândește-te că s-ar putea să fie una din acele mame care să se înscrie în unul din scenariile de mai sus. Pentru aceste mame e nevoie de sprijin specializat și de o evaluare complexă. Unele din mamele „care nu au lapte”, pot trece realmente printr-un doliu al alăptării confruntate cu provocări pe care nu le-au anticipat. Aceste mame nu au nevoie de critică, ci de încurajări și empatie. Pentru ele succesul în alăptare poate fi definit și altfel decât prin alăptare exclusivă. Orice picătură de lapte matern contează, chiar și câțiva mililtri de lapte sunt mai importanți!

Foto Myllissa, Flickr CC-BY