În toamnă T. a fost operat. O afecțiune pe care o urmăream de când era bebe mic. Mergeam cu regularitate la controlul chirurgical, făceam investigațiile indicate, dar am decis cu toții (noi și medicul) să așteptăm cât de mult se poate, pentru a da șansă (infimă de altfel) ca afecțiunea să se rezolve de la sine. Nu era genul de problemă care i-ar fi pus viața în pericol. În cele din urmă, la ultimul control chirurgul ne-a anunțat că e timpul să intervenim cât de repede posibil, deoarece lucrurile se agravaseră. Tudor a fost operat într-un spital public. Soțul meu a avut un mare noroc că i s-a permis să stea pe peroada spitalizării cu cel mare în spital (“drept” rezervat doar femeilor). Dacă nu ar fi fost posibil, ar fi trebuit să mobilizăm o bunică, eu fiind legată de bebelușul familiei mai ales pe timpul nopții.

Spitalizarea a durat puțin – 3 zile. În ziua de după operație ai mei băieți s-au întors acasă. Operația nu a fost complexă, o intervenție de rutină, sub anestezie generală. Deci ceva ce nu ar fi trebuit să ne dea emoții. În realitate au fost cele mai grele clipe ale noastre din viața de părinte. Cele 3 zile mi le-am petrecut alergând între salonul de spital în care era internat T. (atât cât îmi era permis accesul) și parcarea spitalului, unde cel mic stătea cu bunicii. Deși Brașovul nu e un oraș uriaș și poți parcurge cam orice distanță în timp scurt, în zilele respective am alergat (ba pe la magazine să cumpăr diverse, ba pe la farmacie), însă casa o vedeam doar câteva ore pe noapte (plecam spre spital dimineața și mă întorceam acasă seara târziu). Am sărit cu lejeritate peste mese. În timpul operației am izbucnit în plâns (și nu suntem genul acesta de persoane, nici eu nici soțul meu). Eram nehrăniți, obosiți, panicați. Abia știam de noi.

Dar noi am fost norocoși. Am fost la noi acasă.

Imaginați-vă însă următorul scenariu: la un control de rutină, pentru ceea ce părea o răceală banală, analizele copilului îi fac pe medici să decidă să vă transfere de urgență la București. Cele mai negre diagnostice vi se perindă prin fața ochilor. Și se confirmă. Copilul e internat în spital, se începe tratamentul. Unul de durată. Luptă cu cea mai cruntă boală (numai scriindu-i numele mi se ridică părul pe mâini) – cancerul. Tu, ca părinte, nu ți-ai putea lăsa copilul singur, în spital, să lupte de unul singur cu această boală. Spitalul însă îți oferă doar un scaun. Pe care vei sta zile, luni sau poate chiar ani. Alături de copilul tău.Cu toate grijile din lume.

Părinții acestor copii sunt tot timpul alături de ei. Pe un scaun. Atât li se permite. Spitalele de la noi din România nu au și centre pentru aparținători. Subfinanțarea lor e cronică, ce se întâmplă cu părinții nu face parte de pe lista lor de priorități. Însă noi îi putem ajuta pe părinți să își aute copiii.

Printr-un gest simplu. Un SMS cu textul MAGIC la numărul 8844. În felul acesta donezi lunar pentru Magic Home, Refugiul Părinților de lângă cel mai mare spital oncologic din România. Odată cu donația vei primi și un cod special de dezactivare, cu ajutorul căruia decizi cât timp dorești să susții proiectul.

Mai multe detalii despre proiect, poți găsi aici, pe https://pentrumagichome.ro/

Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.

Daca ti-a placut acest articol apasa Like paginii Inbratelamami. In cazul in care doresti o consultatie in alaptare foloseste pagina de contact sau alatura-te comunitatii din grupul de sprijin In brate la mami - sprijin in alaptare


Implica-te in discutie, lasa un comentariu

Ai gasit util articolul ? Lasa un comentariu

avatar
wpDiscuz