Ultimii patru ani din viața mea au fost presărați cu multe împliniri. Neașteptat de multe. Însă pe măsura împlinirilor au venit și provocările. Analizând, îmi dau seama că totul a fost ca o mare lecție – orice lucru bun pe care l-am obținut a venit ca urmare a unei probe pe care a trebuit să o trec. Și am obosit. Ca fiecare altă mamă de pe lumea aceasta, ca fiecare altă mamă ce are dreptul să se declare obosită. Nu știu cum își revin alte mame, cum își recapătă energia. Dar simt că pentru mine a venit momentul să pun punct acestui ciclu de oboseală. Așa că vă spun ce am decis eu să fac. Concret. Ca să îmi fie bine. Pentru că dacă mie îmi e bine, le este bine și celorlalți. Dacă mie nu îmi este bine, nu le este bine nici lor. Atât de simplu.

Nașterea lui T. și cum am stat 2 luni în pat înainte de ea

A fost momentul minunat al vieții mele. V-am mai povestit ce momente împlintitoare au fost nașterea lui T. și a lui R. Așa cum au fost ele, cu plusurile și minusurile experiențelor. Dar când am tras linie, am simțit că în lumea mea sunt cea mai câștigată femeie din lume. Dar până să ajung la împlinire, ce probe am avut de trecut…Trei luni de zile am stat izolată în casă, dintre care două în repaus strict la pat, înainte de a-l naște pe T. Să ai preeclamspie și un copil care nu mai crește în burtică atât cât ar trebui, nu e deloc un lucru ușor. Cu atitudinea mea de “trecem peste orice problemă” am evitat să mă cramponez de problemă și să mă las speriată de ea, concentrându-mă în schimb pe obiectiv – copilul trebuie să fie bine. Am stat cuminte în pat și am vizualizat zi de zi, aproape clipă de clipă cum arterele mele uterine hrănesc placenta și cum bebe e astfel hrănit. Ca un călugăr buddhist am stat 3 luni de zile suspendată într-un fel de meditație continuă, luând tratamentul prescris de medic și vizualizând că va fi bine. Și a fost. Și eu am fost aparent bine, însă mi-am dat seama peste ani, câ experiența în sine m-a traumatizat și că nu am vorbit prea mult / atât cât ar fi trebuit despre asta. Că nu (m-) am plâns deloc pentru asta. Și că poate ar fi trebuit să o fac.

Hrănirea lui T. sau cum am relactat

Apoi a fost hrănirea lui T. Ceea ce trebuia să fie normal și natural, dar nu a fost decât de la un punct încolo. Doar nu spunea toată lumea asta despre alăptare? Cât de simplu e? Și cum numai cine nu dorește nu alăptează? Numai unde nu există voință nu se întâmplă? Ei bine eu am avut. Voință. Prea multă poate. Și voința asta a însemnat ca 9 luni de zile să fac triple feeding – să pun copilul la sân, să îl suplimentez, să pompez lapte matern și tot așa. Doar mamele care au trecut prin asta înțeleg probabil cât de greu e. Și cum îți anulează de fapt celelate aspecte ale vieții, pentru că doar asta mai reușești să faci. Și am reușit. Totul a fost bine, inclusiv eu. Din experiență a ieșit ceva neplanificat, dar care am simțit în acel moment că trebuie să fie menirea mea – am devenit IBCLC și am reușit să ajut la rândul meu, mamele, să își hrănească copiii – fizic și sufletește!

Pierderea sarcinii

Apoi pierderea de sarcină, la un an de zile de la nașterea lui T. Nu am vorbit niciodată pe blog despre ea. A fost un eveniment de o încărcătură deosebită, cu emoții ambivalente, ce m-a afectat mai mult decât aș fi crezut că mă poate afecta. M-am străduit să nu mă afecteze, să nu  las să mă afecteze, dar am înotat contra curentului de fapt. Pentru că indiferent că ai un copil născut sau nenăscut, pierderea lui, moartea lui te afectează ireversibil. Șitu cu exactitate data probabilă a nașteri – 11 iulie. Și cred că asta spune tot.

Nașterea lui R. și boala mamei mele

Nașterea lui R. O poveste în sine, pe care nu v-am spus-o nici acum. Ce a urmat imediat după, a fost de nedescris în cuvinte – o lună de miere. O recuperare a tuturor lucrurilor de care nu am avut parte la nașterea lui T. Dar ce a urmat după luna de miere…Am trecut prin clipe atât de grele. Mama mea a ajuns la spital, cu unul din puseele ei de boală gravă și invalidantă. Iar de acolo lucrurile au degenerat, habar nu am cum. Cert e că la câteva zile de la nașterea lui R. mama mea era pe moarte. Doar o minune a făcut ca lucrurile să se îndrepte. Emoțiile trăite de mine sunt greu de descris. Cu 2 copii, dintre care unul nou născut, cu bucuria venirii lui pe lume, cu acomodarea celui mare…Dar am supraviețuit.

Hrănirea lui R.

În mod ironic nici hrănirea lui R. nu a decurs ușor. Același defect anatomic minor (dar care poate afecta atât de mult alăptarea) ca la fratele său. Probleme diferite. Aproape 2 luni de zile R. a vomitat în jet și nu a putut dormi la orizontală. Am trăit în acele luni cea mai cruntă deprivare de somn pe care mi-a fost dat să o trăiesc. Trăiam cu senzația că sunt subiectul unui experiment, iar autorul său a părăsit incinta pe usa din dos, fără să fac debriefing-ul. Însă am supraviețuit. Mulți se întreabă cum. La aproximativ 3 luni de la nașterea lui R țineam cursuri online și mamele mă întrebau mirate, cum reușesc. Nici eu nu știu cum…Am o forță interioară uriașă și pot. Doar că iată, obosesc și eu…Între timp, ca o ironie a sorții, R. doarme atât de multe ore legate pe timpul nopții încât nu îmi vine să cred.

Boala lui R.

Apoi a fost boala lui R. La 6 săptămâni de viață ne-am dat seama că are colobom. Oamenii ne spun că arată deosebit, că e frumos, că e special, că nu au mai văzut așa ceva. Și o spun cu sinceritate. Și îi cred…Însă în spatele acestui defect genetic spectaculos pentru privitor se pot ascunde atât de multe alte aspecte grave, amenințarea că îți poți pierde copilul mai repede decât crezi. M-am adunat din lăuzie, de fapt nu mi-am dat niciodată timp să mă pierd și am găsit soluțiile. Cu prezența de spirit a medicului de a cărui manevră depinde viața unui pacient, cu același sânge rece ca al pilotului care își salvează pasagerii dintr-o situație limită, am făcut să fie cât de bine se putea în situația dată. Până să ajung la control și să mai cer o a doua opinie știam deja tot ce se putea ști despre o boală atât de rară și de fapt incurabilă, știam chiar și unde aș fi putut să merg în afara țării, în ce programe experimentale să îl includ, care sunt puținii oameni din lume care studiază problema și cum aș putea face să atrag finanțarea necesară. Și stay tunned, am în plan (când oi avea timp) să popularizez această afecțiune despre care nu știe nimeni mai nimic, dar care e prezentă. Mi-au scris părinții (văzând poze pe Facebook cu cel mic) să îmi adreseze întrebări și am fost surprinsă de câtă nevoie este de informare. De cineva care să facă asta și în România.

 

Dezamăgirea pe care am simțit-o în plan profesional

În plan profesional am simțit că am dat mai mult decât am primit. Nu m-aș fi așteptat de fapt să primesc mare lucru. Dar nici la blocajele pe care le-am trăti nu m-aș fi așteptat. Am mai explicat în alte postări care au fost motivele care m-au determinat să intru în lumea alăptării. Nicidecum câștigul financiar (necesar totuși pentru a supraviețui) cât dorința de a schimba ceva. De a face lucrurile să fie profesioniste, de a respecta regulile “de afară”, de a oferi mamelor ceea ce și-ar dori să primească, de a face lucrurile cu responsabilitate, cu respectarea regulilor. Însă vedeți? Perfecționismul meu, dorința de a face lucrurile să funcționeze bine în adevăratul interes al mamelor și bebelușilor lor s-au lovit de orgolii, de micisme umane, de limite etice. Mi-am dat de fapt seama că sintagma cu “interesul mamei și al copilului primează” e de fapt doar o sintagmă. În spatele ei se ascund lucruri care m-au făcut să mă retrag cu discreție, cel puțin temporar. Așa că am decis să iau o pauză. M-a încărcat pozitiv întotdeauna să mă întâlnesc cu mame, însă am făcut eforturi mari pentru asta (în week end-uri, în timpul liber, în momente în care poate ar fi trebuit să mă odihnesc). Am dat cât am putut, din tot ce am știut. Voluntariat, articole scrise pe blog (articole pentru care am irosit din timpul meu sau timpul copiilor mei, zeci, sute de ore de studiu și conferințe). Și am făcut-o voluntar (blogul nu are nici la această oră campanii și advertoriale). Și știți ce am primit în schimb? Plagiat (mi-am regăsit postările reformulate de diverși editori, iar apogeul a fost când mi-am regăsit structura cursului de somn, structură gândită de mine timp de aproape un an – copiată de cineva care nu are nicio legătură cu subiectul dar care vrea să facă bani din asta). Am făcut ceva? Nu. Efectiv nu mai am energie. Simt că nu e nici momentul, nici locul să o fac. Probabil că munca mea ar fi (la fel ca a miilor de profesioniști care au plecat masiv din țară), apreciată în altă parte. Că acolo aș fi lăsată să fac ceea pot, fără să supăr pe cineva.

Viața cu doi copii

Apoi Tudor. Micul meu Tudor, care de fapt e fratele mai mare. M-am străduit să îi fac acomodarea la noul rol ușoară. Am reușit mai bine decât speram, deși a fost și este greu, mai ales pentru părintele care încearcă să îș crească copiii cu multă iubire. Viața cu doi copii este o provocare. Am reușit să trecem peste operația lui, altă probă de foc, ne acomodăm acum la grădiniță. Ne luptăm cu virozele specifice. Am trecut cu el printr-o intervenție chirurgicală, care ne-a secătuit emoțional și fizic. Ne îmbolnăvim și noi.

Cum mi-am dat seama că am nevoie să fac mai mult pentru mine?

De fapt acesta a fost semnalul că ceva e în neregulă cu mine. Că de fapt am avut cel mai frumos, dar și cel mai greu job din lume. În ultimele 6 luni de zile am luat toate bolile banale pe care T. le capta de pe unde apuca. Practic, o dată al a 2 săptămâni sunt bolnavă. La el erau doar muci, la mine era febră și incapacitate de a mă mai da jos din pat. Mâncatul unei banale shaorme s-a soldat doar pentru mine (din toată familia) cu febră și stat în pat plus alte simptome supărătoare de enteroviroză. Mi-am dat seama că sub asaltul oboselii, al lipsei de hrană și timp pentru mine, sistemul meu imunitar cedează.

De fapt în ultimii ani, retrsopectiv privind, eu am fost singură. Nu am avut de fapt niciun ajutor. Cei care în mod normal ajută mama, pentru că ăsta e rolul lor tradițional (știi, satul acela de care avem nevoie cu toții?) au fost de fapt prinși în propriile lor probleme și limitări: soțul meu plecat de dimineața până seara de acasă (iar eu cel puțin zece ore pe zi singură cu copiii), bunicii prinș și ei cu probleme lor, mama mea de care aș fi avut atâta nevoie – bolnavă, prietenele – mai degrabă prezente virtaul, dar nu fizic. (Apropos? Cât de multe prietene aveți în viața reală de când sunteți mame? Și câte din prietenele voastre sunt pe Facebook?)

Iar singurătatea asta m-a doborât. Mi-am dat seama că în toți acești 4 ani, o zi bună pentru mine, însemna că am reușit să mă duc la toaletă și să mănânc două mese pe zi până seara. De prea multe ori mi s-a întâmplat ca la ora 23 să iau a doua masă a zilei. De timp pentru mine (ce e acela?) nici nu a putut fi vorba. Nu știu cum e la voi, dar la mine așa a fost. M-am lovit de situații absurde în care efectiv nu am avut cu cine să las copiii. Ca în ziua în care a trebuit să mă duc la dentist (să extrag măseaua de minte care de vreo lună făcuse un abces) și toți m-au lăsat baltă pe ultima sută de metri, cu câteva minute înainte de programare. M-am dus la dentist cu un copil de câteva luni după mine, care a plâns bietul de el, în brațele asistentelor. Sau ca zilele trecute, când educatoarea m-a sunat să îl iau pe T. mai devreme decât de obicei de la grădiniță. Am alergat, fără mașină, cu un copil de 1 an în brațe, și cu sânul învelit în foi de varză (mă “tratam” de un canal blocat). Mă bufnește râsul când mă gândesc cum am intrat eu în grădiniță, mirosind a foaie de varză și cu rama de ochelari ruptă …

Știu că nu sunt singura în situația asta. Și până la un punct mi-am asumat că asta vine odată cu fișa postului de mamă. Știu că regulile societății în care trăim s-au schimbat atât de mult, încât femeia- mamă e realmente omul resursă al familiei, indiferent de cât de mult sau puțin câștigă partenerul de viață.

Știu că singurătatea în rândul mamelor e din ce în ce mai prevalentă, o adevărată epidemie. Nu e nevoie de niciun studiu care să confirme asta. Iar acest lucru pune presiune și mai mare pe mamă.

Știu că e greu să fii mamă când mesajele transmise sunt că trebuie să fii perfectă. Societatea știe foarte bine cum trebuie să fie o mamă perfectă (dacă, cât , cum să își hrănească copiii, cât să îți țină sau să nu îi țină în brașe, cum să îi educe) dar nu face de fapt nimic pentru a o ajuta. În conceptul de societate înscriu în cazul de față și familia extinsă.

 

Ce e de făcut?

Eu vă spun ce am decis să fac eu. Lista rămâne deschisă și aștept sugestii

  • Am dat de înțeles celorlalți, în mod explicit că pot și trebuie să se implice și ei în creșterea copiilor. Greșeala mea e că eu nu am cerut de fapt niciodată ajutorul la modul explicit, deoarece nici eu nu mi-am dat seama cât de solicitanți au fost ultimii ani pentru mine, obișnuită fiind toată viața cu un ritm alert și cu nevoile celorlalți pe prim plan. Iar cei din jur s-au obișnuit cu mine, ca om -resursă. În multe familii se întâmplă așa din diverse motive (tradiție transgenerațională “rolul femeii e să aibă grijă de casă și de copii, al bărbatului să aducă bani”, absența resurselor – poate partenerul e plecat sau familia extinsă e copleșită de alte probleme și nu poate ajuta, sau poate că mama copiilor crede că e singura care se poate ocupa cel mai bine de creșterea copiilor iar partenerul mai mult ar încurca-o, etc.)
  • Am pus sănătatea mea pe primul plan. Dacă ar fi să prioritizez la capitolul nevoilor mele, am urcat sănătatea pe primul loc. În week end mi-am făcut setul anual de analize, examenul ginecologic l-am făcut la 6 săptămâni de la naștere și planific să continuu și cu alte evaluări de screening necesare (ecografie, colonoscopie și dermatoscopie în cazul meu). Am tot amânat și amânat.
  • Am reînceput să îmi suplimentez dieta cu surse de Omega 3
  • Caut ajutoare. Am găsit deja o doamnă care mă ajută cu curățenia sunt în curs de negocieri cu o bonă. În trecut mi se părea prohibitiv să plătesc pentru astfel de servicii, însă am descoperit varianta de a le accesa doar la nevoie. Nu am nevoie de o bonă care să petreacă mai multe ore pe zi alături de noi, am nevoie de cineva care să fie disponibil în anumite momente și care să accepte plata cu ora. Nu va face altceva decât să stea cu copilul atunci când sunt și eu în casă, astfel încât eu să mă pot ocupa de activtățile în care sunt angrenată, fără ca cel mic să rămână nesupravegheat. Pentru nevoile noastre este mult mai avantajos așa din punct de vedere financiar. Știu că problema bonelor e discutată și răsdiscutată. Și știu că există mame care nu au posbilitatea să apeleze la o bonă dar nici șansa de a găsi un loc subvenționat într-o creșă bună. Am găsit și varianta (la care mă gândisem și eu în trecut) unei comunități de mame care au griă, câteva ore pe zi, una de copiii tuturor, prin rotație. Fără niciun cost. Căutați în cercul vostru de prietene, pe grupuurile locale de mame, organizați astfel de sesiuni. E o gură de oxigen, chiar și câteva ore pe zi în care cei mici să fie supravegheați de altcineva.
  • Am inițiat un program de self-help în doi (eu și soțul). Relația noastră a fost pusă inevitabil în plan secund. Ne-am carmponat în oameni și situații care de fapt nu ne-au fost de niciun ajutor. Însă există și posibilitatea să te distrezi cu copiii, să ieși în oraș cu ei (fără să îți fie teamă că vor devasta restaurantul sau că vor tulbura linștea celor din jur). Despre ce soluții am găsit noi în acest sens, vă scriu într-o postare viitoare.
  • Mi-am propus să călătorim mai mult. Se poate. Și cu 2 copii. Am trăit în ultimii ani blocată în țară. De teama de atacuri, de teama că va fi greu cu cei mici în citybreak-uri, de teama că va fi prea scump. Mi-am dat seama însă că era mai simplu să călătorim cu un toddler și un bebeluș decât cu doi toddlerași. Însă am nevoie să ies din spațiul meu, din orașul meu, din țara mea. Simt că e modul în care eu îmi încarc bateriile.
  • Merg la psiholog. Da, merg la psiholog. O fac pentru că mă ajută și pentru că face parte oricum din formarea mea de psiholog. E o necesitate într-o astfel de profesie. Discut despre multe lucruri (și despre copilărie, ați ghicit, mai ales despre copilărie și relația cu părinții) revin ocazional temele recurente pe care le-am abordat de-a lungul timpului. În cazul meu nu e deloc surprinzător că inevitabil discuțiile gravitează în jurul ideii că ajung aproape tot timpul să fac mai mult pentru alții și mai puțin pentru mine.
  • Fac parte dintr-un grup fain, de oameni care își arată recunoștința pentru ceea ce au, zi de zi. La început mi s-a părut un demers sec. Am avut ceva blocaje. Dar mi-am dat seama că acest exercițiu de a mulțumi, zi de zi, pentru lucruri esențiale din viața noastră, dar pe care le luăm de-a gata, mă ajută enorm să apreciez ceea ce am.
  • Câtedoată doar stau și simt și fac mai puțin decât de obicei. Uneori am nevoie să încetez să mai fac.
  • Am pus on hold toate proiectele care îmi consumau mai multă energie decât îmi aduceau. Sunt proiecte minunate, pe care le făceam din suflet și care mă împlineau. Dar care ajunseseră să mă obsească din cauză că trebuia să duc permanent o luptă de mobilizare a resurselor din jur. Nu am renunțat complet la ele. E doar o etapă în care îmi încarc bateriile.
  • Spun lucrurilor pe nume. Nu sună întotdeauna bine ceea ce spun, dar e necesar. Pentru cei cu care interacționez. Și pentru mine. E eliberator să nu îi mai menajezi pe cei din jur și să le spui ce crezi despre ei și relația ta cu ei. E eliberator și ajută pe toată lumea să progreseze.
Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.

Daca ti-a placut acest articol apasa Like paginii Inbratelamami. In cazul in care doresti o consultatie in alaptare foloseste pagina de contact sau alatura-te comunitatii din grupul de sprijin In brate la mami - sprijin in alaptare


Implica-te in discutie, lasa un comentariu

1 Comentariu la "Ce face o mamă când obosește?"

avatar
Crina
Crina

Implinirea ce ti-o aduc copiii iti dau puterea de care ai nevoie. Te citesc mereu cand ne mai scri un articol nou, esti minunata! A ta prietena virtuala, Crina.

wpDiscuz