În această rubrică prezentăm povești ale mamelor care alăptează. Prezentăm alăptarea în toate formele ei (alăptare exclusivă, hrănire mixtă, pompare a laptelui matern, situații speciale din alăptare, bucurii și provocări) în speranța că aceste povești vor fi de ajutor celor care alăptează sau vor să alăpteze. Conținutul materialelor reflectă viziunea celor care au avut deschiderea să își împărtășească povestea. Informația prezentată nu înlocuiește sfaturile de specialitate, medicale sau de alăptare.

Aș vrea să vă povestesc și eu „micile“ obstacole peste care am trecut pentru a alăpta… probabil e puțin mai lungă dar sper să nu vă plictisească 🙂

Povestea noastră sună așa…

Totul a început foarte frumos, cu mult optimism și încredere. După câteva luni de la aflarea sarcinii deja începusem să citesc despre alăptare, cât de important este acest „act“ pentru puiul nostru. Am tot citit și citit, că de întrebat nu prea am avut de la cine, mama m-a alăptat până la 3 luni… „nu a mai avut lapte pe urmă“…

La un moment dat, am dat pe Facebook, bineînțeles, de o pagină, MamaMea, cu cursuri de educație pre și postnatale șiiii de ALĂPTARE. Eram așa de fericită că însfârșit o să am cu cine povesti. Am fost la cursuri cu toate că aveam niște atacuri de panică în sarcină de mă făcram de toată groaza la cursuri, dar nu îmi păsa, I had to be there! Cursurile au fost super, cât de cât știam deja cum era cu „atașarea“ (cuvânt magic în vocabularul meu), cum era cu „pozițiile“, dar când auzeam de „ragade“, canal înfundat“, „perla de lapte“ eram copleșită, abia așteptam să ajung acasă să mă pun să citesc iar și iar.

Se apropia nașterea dar eu deja eram „expertă“ era sfânt pentru mine, fără apă, fără ceai, atașare corectă, supt activ, înghițituri, compreeeesssiii, ah compresiile astea… toate le știam, bun mă simțeam pregătită. Ziua cea mare se tot apropia și se apropia… începeam să am contracții, false, bineînșțeles. Până cu 3 săptămâni înainte de Due Date am început să am niște dureri la încheietura de la coapsă și la șold dar mai mult partea stângă… dureri tot mai mari și mai mari… durerea a început să coboare la piciorul stâng până pe la genunchi, nu mai dormeam nopțile (la propriu) de durere, nu mai puteam călca. Bun, am mers de urgență la ginecologul care îmi urmărea sarcina dar pe când să ajungem, evident, nu mai aveam așa dureri (adrenalina și emoțiile și-au spus cuvântul). Păi bebe coboară și se împinge în bazin, posibil nerv sciatic prins între oase cum bebe coboară etc etc.

În ziua următoare dimineața durereeeee de urlam, bun, am mai așteptat o zi. M-am pus eu fain frumos cu chiu cu vai să fac duș… la un moment dat mă uit în jos și văd unghiile de la piciorul stâng că se învinețesc… deeh, mi se pare. Pe când să ies de la duș nu se mai vedea nimic. Bun… dureri dureri, am început să umblu cu cârje deja… contracții tot neregulate, bebe nu venea încă… nu mai rezistam. În dimineața următoare, toată plânsă de durere, nedormită de zile întregi, mă pun pe marginea patului, mă uit în jos, unghiile mele de la piciorul stâng vinete, da vineteeee, albastre, mov, cum vreți voi. Mesaj la gine că nu voiam să sun la 6 dimineața, în secunda 2 am primit răspuns, „de urgență să mergi la cardiologie să nu fie trombofilie“. Zis și făcut, fuga… vorba vine „fuga“… la cardiologie la policlinică… evident nu era aparatură… medicul mă cheamă la cabinetul ei privat (foarte ok medicul, a zis să merg la cabinetul ei și nu va mai trebui să plătesc și acolo deoarece nu a putut să îmi facă nimic la policlinică)… am așteptat să se facă ora 14 să fie la cabinet, medicul zicea că îmi face ecoDoppler să ELIMINĂM tromboza, că sigur nu am, nu așa se manifestă, cică. Ajung și la cabinet cu greu, mama și tata mă duceau practic, eu mă țineam de ei să nu pic că nu puteam umbla. Pune medicul pe picior aparatul, pock, shock, tromboză… în 2 locuri trombi (cheaguri de sânge) în venă. Pfff mama a început să plângă, eu mă țineam pe poziție. Internare de urgență la cardiologie, zice medicul, fugiți la urgență să nu se declanșeze nașterea.

Naștere = dilatare vase de sânge = trombii o iau la „vale“ = embolism pulmonar = moarte sau în cel mai bun caz paralizie sau alte cele… pe viață, normal.

Naștere naturală exclusă total, mi-a mai rămas doar ALĂPTAREA să simt că da… sunt o mamă bună și fac tot ce e mai bine pentru bebe meu.

Doar că shock… cardiologul zicea că nu voi putea alăpta, va trebui să fac tratamente să mi se resoarbă trombii și da, atunci am cedat și am plâns, nu puțin, în hohote. Nu am vrut să accept așa ceva! Să îmi privez puiul de la bunătatea de lapte matern, ce mamă oi mai fi și eu? Cu cezariană și fără țiți. Nu, simțeam că am dat greș, că mi-am dezamăgit puiul și ea încă nici nu a venit pe lume. Internată la cardiologie, nu aveam voie să umblu, nici măcar la baie… da, nici la baie. Imaginați-vă cu ditamai burta să faci în pat în ploscă… No f***ing way! Mai multe plânsete, veneau contracțiile, medicii se agitau, băgau în mine calmante să nu de declanșeze nașterea dar bagau și anticoagulante. Altă mâncare de pește. Dacă pornea nașterea eu fiind pe anticoagulante, exista riscul să sângerez pe masa de operație până… până mor… mda.

Nu mă interesa doar faptul că nu o să pot alăpta. Soțul a mers acasă și a început să se documenteze de tratament, să trimită emailuri la medici prin țară.

A venit în vizită la mine cu dosar, cu teancul de hârtii, „iubire, se poate“ zice el, „și cu tratament poți alăpta“. Totul a fost roz again. Nu mă mai interesa nimic.

A venit și ziua cea mare, cu emoții, pentru toată lumea și cu cezariană era risc de embolism dar nu așa mare, am trecut cu bine, cu contracții exagerate după operație. Am stat 4 orela terapie intensivă. Nu contează, bebe mare și sănătoasă. Eram epuizată și să plâng (de fericire, normal) nu aveam putere.

Și am alăptat, cu ragade cu de toate, eu eram cea mai fericită, până să mă vadă ginecologul și cardiologul cu ditamai piciorul umflat. Gata, nu ai voie cu bebe lângă tine în salon că nu ai voie să umbli – ziceau medicii… not again!!!! „Și cu alăptatul cum facem?“, întreb eu, naivă… Neonatologul din colț „poi o aducem la 3 ore“ pfff… ochii înlăcrimați, dăi pe plâns, eu știam că nu se face alăptare la program ci la cerere… știa și neonatologul… am răscolit 3 secții… Cardiologul zicea că nu am voie să umblu, ginecologul zicea că trebuie să umblu din cauza cezarienei, neonatologul era la mijloc, voia să îmi lase bebe dar nu putea dacă eu nu eram 100% ok… Eu nu am acceptat să fie dusă de lângă mine Iris și așa am reușit să primesc un ajutor lângă mine, oricine din familie să vină să mă ajute, gen să nu umblu și să mi se dea bebe în brațe la nevoie.

Perfect, eram cea mai fericită, again!

Doar că… stresul își spunea cuvântul… ajunși acasă, cu ditamai picior (tot umflat), bebe la sân non stop, soțul făcea tot în casă, mă simțeam prost, nu acceptam… să fiu eu chiar așa de neajutorată să nu pot face EU tot?!? Cu bebe mic, curățenie, mâncare, plimbat câine, cu tratament pentru tromboza vieții?!… ei nu… nu am putut singură… și foarte greu am acceptat…

Între timp am dat de angorjare, de canale înfundate, de perlă de lapte… Urmăream indicatorii, habar nu aveam ce-or mai fi și ăia dar am tot citit pe grupul mare de Alăptare și m-am documentat, am început să cântăresc pamperșii când am început să văd că puiul meu stagnează în greutate… Voiam să fiu sigură că se face transfer de lapte corespunzător, număram câți pamperși avea pe zi, ca Doamne ferește să nu se deshidrateze… Urmăream scaunele… dar degeaba… o lună Iris a mea nu a luat deloc în greutate.

Am făcut și banala „proba cântarului“…

Legătura cu consultanta în alăptare era strânsă și la un moment dat spunea că va trebui să ofer LP (lapte praf)… Mda… Să suplimentăm cu LP… Când a luat soțul prima cutie de LP 3 zile am plâns și am mâncat eu jumătate cu lingurița… Nu am avut de ales, a trebuit să suplimentez dar nu m-am lăsat. (Bebe 2l) Am suplimentat cu SNS (știam de SNS înainte să nasc, de la cursuri și m-am documentat pe urmă și eu), 4 mese a câte 60 ml… trăiam un coșmar… simțeam că am dat greș, că nu sunt o mamă model pentru puiul meu… Bun, am început cu pompatul, o prietenă de nădejde mi-a împrumutat o pompă electrică că cu cea manuală nu ieșea nimic. Am început să iau suplimente, bineînțeles la recomandarea consultantei. Pompam la 2-3 h, mai făceam și power pomping… nimic frate… Cam o lună am pompat, timp în care am scăzut suplimentul de la 4 la 3 mese de LP și 1 de LM, doar atât reușeam în 24h să scot. Și mă enervam că după ce mânca Iris eu pompam și era când peste 30 min iar cerea și nu mai aveam ce să îi dau că eu tot pompam și era flux slab, ea se enerva, plângea, țipa… chinuială… Și m-am lăsat de pompat… M-am enervat! Am mai scos o porție de LP și am zis că o țin la țiți zi și noapte, again!

Și a funcționat… mai slow așa cu luatul în greutate dar lua, puțin câte puțin dar lua. Eram așa de fericită… Iar acum suntem doar pe sân.
Am reușit, în sfârșit, am renunțat la supliment de tot, nu a fost ușor dar a meritat tot efortul! (Bebe 5l2s)
Sunt mândră acum și nu ascund asta!

Go țiți!

Chilințan Evelyn

 

Citeste mai departe si alte povesti de nastere si alaptare

Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.

Daca ti-a placut acest articol apasa Like paginii Inbratelamami. In cazul in care doresti o consultatie in alaptare foloseste pagina de contact sau alatura-te comunitatii din grupul de sprijin In brate la mami - sprijin in alaptare


Implica-te in discutie, lasa un comentariu

Ai gasit util articolul ? Lasa un comentariu

avatar
wpDiscuz