Decizia de a face inca un copil este pe departe una ușoară. Pentru mine aceasta hotărâre a fost puternic influențată de situația alăptării. Știind ca pe timpul sarcinii un copilaș alăptat se poate autointarca, as fi suferit enorm sa stiu ca fetita ar fi fost, “din cauza mea”, oarecum privata de beneficiile alăptării prelungite, de consolidarea relației mama-copil din prisma alăptării, de momentele noastre de tandrețe, iubire si intimitate in acele câteva minute, sau zeci de minute de alăptat. Presata de toți cei din jur sa înțarc fetița( din varii motive, majoritatea nefondate sau bazate pe diferite mituri ori mentalitati arhaice), am hotărât ca nu o voi face. E relația mea cu fetița, ne simțim in siguranță amândouă si e “tot ceea ce mi-a mai ramas” odată cu tăierea cordonului ombilical, e o legătură care nu durează o veșnicie si îmi doream sa tină cât mai mult. Supturile se răriseră din cauza scăderii bruște a cantității de lapte si a instalării ulterioare a colostrului. Astfel, ajunsese sa sugă doar la somnul de prânz si noaptea. Într-adevăr, începusem procesul unei intarcari blande din clipa când am aflat ca sunt însărcinată, pentru ca nu aveam de unde sa stiu cum va fi sarcina, cum vor decurge lucrurile. O doctorita îmi spusesese sa o înțarc pt ca impiedica dezvoltarea fătului , iar dr ce îmi urmarea sarcina mi-a zis ca stimularea sanului provoacă oxitocina, ceea ce duce la contracții si poate determina o naștere prematura. Mi-a zis totodată ca la următorul consult îmi va da el niște ovule ca sa îmi oprească lactația. Ce am făcut? Mi-am ascultat instinctul și l-am anunțat pe doctor cu câteva zile înainte sa nasc:” știți, eu si acum alăptez fetița. Nu am vrut sa va mai spun nimic pentru ca eu nu vreau sa o înțarc”. Dr mi-a zâmbit blând si mi-a zis ca nu are nimic împotriva, atâta timp cat sarcina nu a fost cu probleme si eu m-am simțit in siguranță pe drumul asta.

O naștere mult visată

Dumnezeu nu mi-a dat mai mult decât puteam duce. M-a binecuvântat cu o sarcina extrem de ușoară, cu energie si putere sa îmi țin in brațe fetița cat vrea, iar nașterea a fost grea, dar cu adevărat împlinitoare.
Daca prima naștere a fost una provocata, foarte grea, dureroasa, de lunga durată, a doua a fost, parca, rupta din povesti.
Toate dorințele mi s.au îndeplinit si ii mulțumesc bunului Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat si pentru ca a făcut ca lucrurile sa se întâmple aievea. La 39s1 zi a pornit in mod natural travaliul(tot la 39s1 zi a venit pe lume si fetita), a început cu niste contractii neregulate, insa dureroase, am avut timp sa fac dus, sa fac ultimele poze cu burtica, cu fetita si burtica, sa ii scot la imprimanta bebeluși ca sa ii coloreze, sa îmi fac unghiile si sa ma machiez pentru “a iesi frumoasa in primele poze cu bebe” si am pornit optimista la spital când au devenit contracțiile regulate, la 5 minute, anuntand printr-un mesaj vesel familia si prietenii ca “Eu ma duc sa nasc putin”. In spital, am insistat sa imi lase organismul sa isi facă datoria, sa nu îmi puna balon ori perfuzie cu oxitocina, mi-au făcut ultimele poze cu burtica înainte si in timpul travaliului, mi-au dat copilul sa il pun la san in primele minute de viață, mi l-au dat sa il țin in brațe înainte sa ii facă tot protocolul de curatare si măsurare. Am avut parte de o moașă extraordinara, de un doctor blând si răbdător care a venit sa ma asiste la naștere, de un medic de garda exceptional care se minuna de optimismul si buna mea dispoziție chiar in scurta pauza ” de respiro” dintre contracții.
In salon, mi se citea pe chip siguranta “celui de-al doilea copil”: asistentele nu au mai insistat sa îmi aducă lapte praf, nu îmi puneau tot felul de întrebări dubitative” tu nu vezi ca nu se satura?”, “ești sigura ca ai lapte?”, așa cum pățisem prima data. Împăcată( cu mine) si mandra (de mine), de ce sa nu o recunosc, am plecat acasă cu un bebeluș dolofanel, pregătită mai mult ca oricand de o noua provocare, de o renaștere a bebelușiei si de o viață noua, intr-o formula completa.

Alăptarea in tandem – o provocare, o implinire

Scopul alăptării pe timpul sarcinii nu a fost, neapărat, de a ajunge la o alaptare in tandem. Nu “visam” sa alăptez amândoi copiii odată. Nu a fost pentru a crea tensiuni intre mine si rude, chiar si soț. Nu a fost pentru a demonta mituri: “e stricat laptele acum”, ” il bea pe tot si bebelusul nu o sa mai aiba”, “pai daca ea acum bea colostrul, bebe nu va mai avea si de unde isi face imunitatea?”, ” o sa ai pentru amandoi?” si nici neaparat pentru ca OMS recomanda alaptarea pana la 2ani ( si dupa, daca mama si copilul isi doresc). Îmi doream doar sa fie fetița fericita, sa nu simtă prea tare schimbarea survenita odată cu venirea unui bebeluș, sa nu fie înțărcarea o alimentare psihica si psihologică a sentimentului de rivalitate, care era, oricum, inevitabil. Inca din timpul sarcinii m-am confruntat cu replici mai mult sau mai putin malițioase, spuse mai mult sau mai puțin conștient “vaaai, dar nu in brațe la mami, ca o doare burta”, “dar tu nu știi sa mergi pe jos?”, ” lasă, ca vine bebe si nu te mai poate lua mama in brațe”, ” lasă, ca ai sa vii tu la mine, ca vine bebe si nu se mai poate ocupa mama de tine”. Le-am tăiat scurt replicile, explicandu-i fetiței ca nu e adevărat. Se vedea ca înțelege si ca suferă: cobora privirea, se încrunta, uneori se întrista, alteori țipa. Oare ei chiar nu își dădeau seama de efectele ataaaat de devastatoare asupra ei ale unor replici aparent inofensive?

I-am vorbit foarte mult despre ceea ce avea sa urmeze. Am încercat, cat de mult am putut, sa o pregătesc psihic, gradual: i-am vorbit de bebelușul din burtica, de faptul ca o sa avem grija împreună de el, ca o sa ii facem baita împreună si ca o sa il plimbam, ii arătam tot timpul ecografiile, ii spuneam ca ea trebuie sa il iubească pe bebe așa cum o va face si el, ca si bebe va papa tzitzi, ca sa se facă la fel de frumos ca ea, ca mama va pleca la spital sa il aducă pe bebe si ea va trebui sa doarmă cu tati, fara mine, dar ca ma întorc repede. Toate astea i le spuneam atunci cand ne jucam, sau când eram amândouă liniștite, pe măsură ce sarcina avansa, ca sa para totul cat mai firesc si mai natural. Plecarea mea la spital a fost cu ușurință ( surprizantor de bine) acceptata de ea. Deci “pregătirea ei” nu a fost in zadar. In prima zi a adormit f repede cu soțul, iar noaptea când ma striga, ii spunea soțul ca sunt la spital si adormea la loc. A doua noapte, in schimb, a plâns si a stat ulterior 2 ore trează, dar apoi a adormit si s-a trezit vesela.

Ceea ce îmi propusesem odată cu venirea lui bebe acasă era sa ii respect același ritual de supt, la somnuri, sa nu o refuz, totuși, daca cere(mai ales ca bebe avea sa stea aproape non stop la san) si sa nu sugă “mai rău ca un bebeluș”. Dorințele mi s-au îndeplinit, ceea ce m-a făcut si mai încrezătoare ca se poate, ca acomodarea va fi mai ușoară si ca trebuie sa îmi ascult instinctul matern. Au existat, insa, si momente când au plâns amândoi odată, când nu am avut putere sa gestionez situația si am plâns odată cu ei, momente de un puternic impact emoțional, ce m-au străpuns cu o durere de nedescris: plângând după tzitzi si suspinând în adevăratul sens al cuvântului, fetita mi-a zis ” cuuuze”. Pentru ea a fost greu sa înțeleagă faptul ca bebe era prioritar la supt, a luat-o ca pe o greșeală si faptul ca si.a cerut scuze m-a cutremurat. Am simțit cum mi se sparge in mii de bucăți inima si cum îmi aluneca pământul de sub picioare când îmi răsuna in urechi replica soțului” sper ca ești mulțumită acum de ce ai făcut. O distrugi psihic pe saraca fata cu fanteziile tale de tandem si tu nu vezi asta”. Desi eram conștientă ca astfel de sincronizări sunt normale, mi-a fost greu sa ma adun in acele momente. Am avut si reusite, când i-am adormit la san pe amândoi odată, când, tinandu-i in brațe pe amandoi, m-am simțit cu adevărat împlinita. Odată cu plecarea soțului la munca, m-am regăsit, am avut o siguranță si o încredere in mine venite de-nu-stiu-unde si lucrurile au decurs inimaginabil de frumos. Liniștită si lipsită de presiune exterioara, am atenuat cu succes tantrumurile fetiței, am încercat din răsputeri sa răspund nevoilor micuților, închizând ochii la dezordinea absoluta din casa, la teancul de rufe necălcate ori la firimiturile ne adunate de pe masă.

Acomodarea a fost mai grea, a avut un traseu sinuos pentru ca, odată ajunși acasă, fetita s-a îmbolnăvit si doua săptămâni a dat dintr-una in alta. Nopțile erau grele pentru toți, programul de somn si de masa a fost cu totul bulversat, răceala si mâncarea de regim i-au tăiat pofta de mâncare ceea ce a dus la alte conflicte “din cauza ta nu mănâncă fetița..tu cu alăptarea ta/din cauza laptelui”,” nu e normal, la varsta asta trebuie sa aibă 3 mese pe zi”,” din cauza laptelui vomita si are diaree, pt ca e dat peste cap tot sistemul digestiv din cauza laptelui tau, ca e prea gras/are de trei ori mai multe proteine/ ca e bun pt bebe , nu pt ea/ din cauza colostrului”. Miraculos in compoziție, laptele matern a salvat situația chiar la cei doi anișori ai ei: a scăpat de deshidratare, i-a oferit extra proteine si vitamine. Desi a primit magicul lăptic doar la somnuri si pe timpul nopții, fetita a luat 700 de grame in nici 3saptamani, ea care stagna in greutate de mai bine de jumătate de an.

Daca ar fi sa am un regret…e acela ca, desi sunt 100% disponibila pentru puiuții mei, nu sunt 100% disponibila pentru fiecare din ei. Simt uneori cum ma cuprinde un val de tristețe, un regret ascuns ca nu ma pot ocupa de fetiță ca înainte si nici de bebeluș așa cum o făceam când era fetita mica. Nici alaptarea nu reusesc sa o fac sa fie cu adevarat ‘la cerere’, pentru ca fix in acele momente fetita are nevoie de mine. Insa…nu stiu alții cum sunt, dar eu, când ma gândesc la copiii mei frumoși, pe care i-am purtat cu mandrie si iubire in pântec 9 luni de zile..parca-mi salta si acum inima de bucurie.

Foto: Cia de Foto, Flickr

(articol citit de 821 ori, 1 vizite astazi)

Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.


Daca ti-a placut acest articol apasa Like paginii Inbratelamami. In cazul in care doresti o consultatie in alaptare foloseste pagina de contact sau alatura-te comunitatii din grupul de sprijin In brate la mami - sprijin in alaptare


Implica-te in discutie, lasa un comentariu

Ai gasit util articolul ? Lasa un comentariu

avatar