În imaginea din deschiderea postării aveam undeva pe la trei ani. Țin minte și acum, la trei decenii după, ziua respectivă. Aveam serbare la grădiniță, nu serbările obișnuite, ci probabil ceva ieșit din calendarul oficial de serbări. Și dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles pe deplin, cineva a uitat să îi anunțe și pe părinții mei. Nu știu dacă se vede în imagine, dar eu țin minte că abia îmi ascundeam lacrimile. Și țin mine și ce am simțit atunci. Un mare abandon și o senzație uriașă de teamă. Centrul unviersului meu nu era prezent în sala în care toți părinții celorlalți copii erau adunați. Oare a pțit ceva mama mea? Oare m-a abndonat aici? Ce s-a întâmplat cu ea de nu este prezentă aici? Am făcut ceva rău? Greu de descris sentimentul de singurătate și abandn pe care îl simți într-o aslă arhiplină de oameni.

Pe vremea mea, gărdinița era cu Șoimii Patriei, un fel de brigadă antemergătoare Pionierilor Patriei, pe care din fericire nu i-am mai prins. Am mers la o grădiniță cu program prelungit (opusul grădinițelor cu program normal. În sine ideea, m-a făcut peste ani să mă întreb ce e anormal la grădinițele cu program prelungit, adică anormalele opuse grădinițelor cu program normal).

Amintirile mele despre gărdiniță nu sunt frumoase. Țin minte și așa mi s-a și spus, că plângeam tot timpul. Cât poate să plângă un copil? Ei bine, eu am plâns pe toată perioada grădiniței, adică de dimineața de când eram lăsată acolo până după masa când eram luată și mai trăgeam o tură de plâns și când venea mama mea după mine. Țin minte și acum sughițurile cu care plângeam, acele sughțuri infame cărora nici plânsul nu le mai face față.

Eram catalogată drept un caz dificil. Din cuaza inadaptării mele cronice, adică a plânsului constant și a refuzului alimentar (nu mâncam aproape nimic, din cauza stres-ului refuzam practic să mă alimentez). Educatoarea era pe ultima sută de metri înainte de pensionare. Se făceau glume pe seama mea, devenisem subiect de discuție inclusiv în familia dumneaei. Soțul îi spunea în glumă, că la final de carieră este pusă să dea tot ce are mai bun din ea. Mama mi-a spus că am fost cel mai dificil caz din cariera ei de educatoare, compensam însă prin faptul că eram foarte deșteaptă (așa spuneau mama și educatoarea) și singurele momente când mă linișteam erau atunci când trebuia să fac câte  o activitate practică. Peste ani, pe când eram în facultate, m-am dus să vizitez o rudă, educatoare și ea la grădinița respectivă (aveam de făcut un studiu de caz pentru facultate). Imaginați-vă că m-au recunoscut îngrijitoarele care lucrau și pe vremea preșcolarități mele! Și primul lucru pe care mi l-au spus a fost “Andreea, cât ai putut să plângi”.

Adevărul e că din toată grădinița eu am doar patru amintiri semnificative: plânsul constant, o senzație fizică (somatică) de abandon, serbarea la care mama nu a participat (în poza de deschidere a articolului) și unul din marile cutremure ale României (ne-au scos afară, țin minte crăpătura din zidul grădiniței). Așadar nicio amintire frumoasă. Oricât de mult m-aș strădui. Și au fost cu siguranță ți momente bune. Spre exemplu, mama îmi povestea că, văzându-mă atât de plângăcioasă, un coleg de grădiniță, impresionat de părul meu foarte lung și-a asumt rolul de ajutor al meu. Bogdan era în aceeași grupă cu mine, fiul unui coleg al tatălui meu. Mă ajuta să mă îmbrac, să mă încalț, mă motiva să mănânc, să mă joc. A fost cel mai bun prieten al meu, din perioada grădiniței. Doar că eu am vagi amintiri despre asta. Ca și cum mintea mea s-a încăpățânat să rețină doar amintirile cu conotație negativă. În mod nefast, peste ani teama că s-a întâmplat ceva rău cu părinții mei, că voi rămâne singură pe lume, m-a urmărit recurent.

Cu siguranță că eu am fost un caz special. Produs al unei educații de masă, în era decrețeilor, când grădinițele gemeau de copii. Se adapta cine putea. Probabil am venit și cu bagajul unei relații de atașament ambivalente, ceea ce mi-a accentuat în mod nefiresc dependența față de părinți și anxietatea. I grew up fine, vorba aceea. Sunt un adult înalt funcțional, dar cu un interes mai deosebit față de o un subiect mai aparte – psihologia perinatală și cea a copilului de vârstă mică.

La fiecare început de an școlar inevitabil îmi e dat să citesc postări ale mamelor care spun că nu li se permite să fie lângă copil în primele săptămâni de grădiniță. Deși pare să nu mai fie un secret pentru nimeni că acomodarea blândă (cu mama sau principala figură de atașament lângă copil) este idealul și ceea ce ne-am dori să se întâmple pentru ca intrarea în colectivitate să nu fie percepută ca traumatizantă, încă mai aud de la mame că li se spune că “e normal ca copilul să plângă” “dacă stați cu el nu se va obișnui niciodată cu grădinița” “lăsați-l la noi și plecați pe furiș când nu vă vede, altfel va începe să plângă și vă șantajează“. Aud aceleași replici și de la grădinițe de stat , dar și de la reprezentanți ai grădinițelor private.

Deși nu este o scuză, pot înțelege că grădinițele de stat nu au logistica necesară pentru a permite tuturor părinților să stea în acomodare cu copiii (deși legea dă acest drept părintelui, cel puțin în cazul creșei). Pe de altă parte, primul pas e să schimbăm modul de gândire. NU e normal ca un copil să plângă la nesfârșit, nu asta înseamnă acomodarea copilului în colectivitate. Nu este normal ca educatorii să considere asta o normalitate.

 

(articol citit de 955 ori, 1 vizite astazi)

Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.


Daca ti-a placut acest articol apasa Like paginii Inbratelamami. In cazul in care doresti o consultatie in alaptare foloseste pagina de contact sau alatura-te comunitatii din grupul de sprijin In brate la mami - sprijin in alaptare


Implica-te in discutie, lasa un comentariu

Ai gasit util articolul ? Lasa un comentariu

avatar