Am decis să scriu despre un subiect pe marginea căruia se va discuta din ce în ce mai mult – mamele care lucrează de acasă. De fapt, eu consider că orice mamă care stă acasă cu copiii, muncește în perioada concediului de îngrjire a copilului, indiferent dacă pe lângă creșterea copiilor mai derulează și o activitate lucrativă (care aduce câștig, profitabilă) sau nu.

De fapt am decis să abordez această temă deoarece trăim într-o societate ce are încă probleme în a înțelege tocmai ce explicam mai sus – că a fi mamă care stă acasă cu copiii e un job în sine 24/7 , iar dacă la asta se mai adaugă și o activitate care să genereze venit, lucrurile se încarcă și mai mult. De fiecare dată când postez un articol ca acesta, primesc inevitabil o serie de comentarii care iau în derâdere o presupusă încercare de glorificare a maternității. Și cred că ideea s-a înțeles greșit – intenția nu e să glorific maternitatea dincolo de rezonabil, ci să arăt că femeia care stă acasă cu copilul are o serie de responsabilități, restricții, obligații care de regulă atrag și niște merite, însă prea puțin recunoscute. Pentru mama care stă acasă și îngrijește copilul, recunoașterea vine cel mult de la alte mame aflate în aceeași situație, în timp ce restul (detașați de problemă) tind să vadă lucrurile ca pe un concediu în adevăratul sens al cuvântului mai degrabă decât ca pe o activitate în sine.

În momentul în care am avut primul copil simțeam nevoia unei pauze profesionale. Veneam după o lungă perioadă în care lucram aproape fără întrerupere, iar viața mea nu cunoștea aproape nimic altceva în afară de dealine-uri și mult stress, presărate pe alocuri cu câte un concediu anual de maxim 8 zile. Mi-a plăcut dintotdeauna să muncesc însă ajunsesem în pragul epuizării. În momentul în care m-am trezit cu un bebeluș în brațe (despre a cărui îngrijire nu știam mai nimic) care a venit la pachet cu o problemă majoră de hrănire, în mine s-a reactivat ceva din energia și perseverența cu care obișnuiam să muncesc. Ca atare, să stau aproape non stop într-o continuă sesiune de hrănire și plimbat bebelușul (cu pus la sân, pompat, sterilizat and rewind), să mă trezesc noaptea uneori din oră în oră mi s-a părut a fi o plimbare în parc pe lângă ceea ce făceam la muncă. Oxitocina și-a făcut treaba și m-a făcut să văd experiența ca pe una mai degrabă frumoasă și înălțătoare.

Cu al doilea copil lucrurile au fost mai simple din punct de vedere al hrănirii. Și asta a însemnat relativ mai mult timp, dacă ar fi să mă compar cu timpul pe care îl alocam hrănirii primului copil. La al doilea copil aveam deja o pagină de Facebook cu din ce în ce mai mulți fani, un blog pe care oamenii îl ciuteau și pe care mă rugau să mai scriu și o certificare de IBCLC, toate acestea venind cumva de la sine ca urmare a experienței cu primul copil. Ca atare, m-am trezit în situația unei datorii aproape morale de a continua ceea ce începusem. Și m-am trezit în situația de a relua practic activitatea profesională mai devreme decât îmi propusesem inițial. Ceea ce mi se pare însă surprinzător e că deși momentan înglobez vreo 3 roluri, pe care le derulez simbolic sub forma unor profesii (chiar dacă nu neapărat remunerate la modul oficial) pentru apropiați sunt “doar o mamă”, care  “stă” în concediu acasă. În timp ce eu resimt presiunea a 3 roluri pe care le derulez aproape concomitent, pentru alți apropiați par a fi într-o vacanță imaginară în Bahamas. Și surpriză, nu sunt singura mamă care lucrează de acasă, aflată într-o astfel de ipostază, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva societatea noastră are o problemă de nțelegere și dacă nu cumva am rămas tributari acelui paternalism înfiorător care pune eticheta de “locul femeii e la cratiță” sub diverse alte sintagme mai mult sau mai puțin blânde și drăgălașe.

Așa că m-am gândit să pun pe tapet ceea ce face de fapt o mamă care “stă” și muncește de acasă.

Mă trezesc la 8.00 – 8.30 dimineața, la aceeași oră la care se trezește de regulă și soțul meu. Uneori se întâmplă să mă trezesc mai devreme, alteori mai târziu (niciodată mai târziu de ora 9.00) în funcție de trezirea celor mici. Până aici nimic diferit de programul unui om care merge la muncă în afara casei. Spre deosebire de acesta însă eu nu am parte de ritualul de dimineață.  Aș vrea să mă pot da jos dn pat, să mă duc la toaletă, să fac un duș, să mănânc, să îmi beau ceaiul verde (ce îmi ține loc de cafea). Dar nu pot. Am un bebeluș care trage la propriu de mine, se urcă pe mine și vrea să fie alăptat. Și e extrem de greu dacă nu imposibil să temporizezi tocmai primul supt din timpul zilei. Așa că în timp ce soțul meu iese pe ușă (spălat, aranjat, hrănit și în drum spre cafeaua de la birou) eu stau în pat cu un copil la sân și un altul mai mare (care va merge la grădiniță abia din toamnă) care vrea atenție. La fel ca bebelușul, simte nevoia să se conecteze cu mine de la prima oră – să se joace, să mănânce, să facă pipi și toate acestea simultan exact în timp ce îl alăptez pe cel mic…Dacă aș ști că e posibil, credeți-mă că m-aș clona. Visez la asta cu regularitate, de cel puțin 3 ori pe lună.

Micul dejun nu e pentru mine, deși aș vrea. Femeia sau bărbatul care lucrează în afara casei au șansa să ia micul dejun acasă sau la birou, sau pe drum (până la urmă și cutia de kefir cumpărată din benzinărie și băută în drum spre muncă sau la birou în timp ce citești mailurile e mai mult decât nimicul pe care îl mănânc eu dimineața). Eu în schimb hrănesc copiii mici și asta înseamnă din păcate că sunt o norocoasă dacă apuc să mănânc si eu ceva stând în picioare. Cu un bebeluș de 10 luni și un copil de aproape 4 ani e imposibil să fie zen și armonie la micul dejun. Fiecare are ritmul său, nevoile sale și fiecare vrea să și facă plinul de atenție și conectarea cu mama de la prima oră a dimineții. Printre ele mai schimb ș scutece și îl duc pe cel mare la toaletă (e în faza în care nu face pipi decât dacă mă duc cu el și citim o cărticică). Așa că de câteva ori pe zi ne mutăm cu toții în baie.

După ce hrănesc copiii mă ocup de pagina de Facebook. Mi-am dezvoltat aptitudini de graphic designer. Știu să folosesc soft-uri speciale, soțul mă laudă că fac treabă bună. Am practic un ob de Social Content Manager, dar nu primesc bani pentru asta. Aș putea teoretic lucra la un birou prin București și m-aș descurca probabil mai bine decât mulți autointitulați de pe piață. Lumea ma contactează în privat pentru a le spune ce strategie folosesc.

Mai scriu și pe bloc, asta înseamnă că scrierea unei postări durează de la câteva ore în sus la câteva zile (dacă vorbim de postări documentate, cu referințe, e ceva să pui referințe în stilul APA, nu doar să scrii o postare gen copy paste reformulat cum fac din păcate multe site-uri de parenting). Nu câștig (mai) nimic de pe blog, de fapt câștig cât să acopăr cheltuielile de hosting. Și notorietate. Asta vine fără niciun câștig financiar. M-am gândit de multe ori să renunț la blog, dar de fiecare dată când îmi vine cât un gând de genul acesta mă întâlnesc cu cineva pe stradă sau primesc un mesaj care îmi spune cât de mult a ajutat nu știu care articol. Și atunci o iau de la capăt. Primesc multe mailuri, mesaje pe pagină și pe contul personal de la mame. Nu le mai fac față. Sunt zile când îmi vine să plâng. Nu pot răspunde tuturor.

Tot dimineața scot și copiii în parc. Unde îi supraveghez. Mai arunc un ochi pe telefonul mobil dar îi supraveghez și încerc să mă joc cu ei. Cel mic stă doar în brațe și uneori pe nisip. Cel mare se joacă autonom și independent de mine, cel mic are nevoie de supravegherea mea constantă. Chiar și în casă. Mai ales în casă. Nu avem țarcuri, nu folosesc tv-ul, telefonul mobil sau tableta pentru distragerea atenției. Așa că de mine și de implicarea mea depinde distracția lor dar și siguranța lor. Și asta înseamnă că sunt zile în care stau aproape non stop în pat pentru că acolo vor copiii să se joace. Îmi vine uneori să plâng dar mă mobilizez și o iau de la capăt. 

Diminețile sunt cele mai grele, sunt proba de foc. Când ajung la prânz răsuflu ușurată și tot atunci dacă am noroc îmi iau și micul deun. Care e chiar mic.

La prânz adorm copiii. Cel mare are un program din care nu e deloc o idee bună să ies. Cel mic în mod evident nu are niciun program și nici nu se poate plia pe programul nostru, de fapt adoarme și undeva între trezirea de dimineață și prânz. De fiecare dată trebuie să îl adorm la sân, e mult mai ușor așa. Sunt de regulă tot timpul în contratimp. Când adorm amândoi deodată (lucru care se întâmplă foarte rar) am atins Sfântul Graal.

Când pot, ajut mamele face to face, asta înseamnă minim o oră și umătate de consiliere face to face plus drumul, plus follow up-ul afarent (telefoane, emailuri). De regulă sacrific week end-urile pentru asta. Sunt exact ca o corporatistă pe care o sună clienții sau șeful acasă, care trebuie să răspundă la mailuri și mesaje. Îmi place să comunic, să vorbesc, îmi place ce fac. În tot acest timp copiii mei sunt hrăniți, spălați, jucați, culcați, distrați de mine, de tatăl lor. Nu avem bonă,  nu sunt deloc perfectă, uneori îmi iese mai bine, alteori mai prost, dar supraviețuim cu toții. Și sunt o mamă responsivă. Plâng și copiii mei (le ies dinții, au tantrumuri, dorințe nemplinite, nopți nedormite, se îmbolnăvesc încă foarte rar spre bucuria mea) dar prioritatea mea e să răspund plânsului lor.

Am o profesie ce necesită să fii tot timpul up to date. Asta înseamnă să citești literatura de specialitate, jurnale de specialitate, forumuri de profil, să urmărești conferințe și să mergi la conferințe. Să ții conferințe și cursuri.

Sunt un caz particular. De multe ori mă gândesc că mi-ar fi mai ușor să am un job în afara casei. Să plec la 8 și să vin la 5 seara acasă, dar vreau să fiu cât mai mult alături de copii așa că am ales această cale.  Dar probabil că aceasta e în linii mari viața tuturor mamelor care lucrează de acasă. Să fii mamă care are grijă de copii de acasă nu e ușor, ndiferent dacă mai și lucrezi sau nu. Nu intenționez să glorific într-un mod patetic maternitatea, însă simt că “statul” acesta acasă merită mai multă recunoaștere și mai puțină zeflemea. Și simt că mulți bărbați nu i-ar face față. Am provocat unul și aș fi făcut astfel un experiment, dar a dat bir cu fugiții.

 

 

Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.

Daca ti-a placut acest articol apasa Like paginii Inbratelamami. In cazul in care doresti o consultatie in alaptare foloseste pagina de contact sau alatura-te comunitatii din grupul de sprijin In brate la mami - sprijin in alaptare


Implica-te in discutie, lasa un comentariu

3 Comentarii la "Cum e viața mamelor care lucrează de acasă"

avatar
Alina Soare
Alina Soare

Te admir pentru toate informatiile ce le oferi .

wpDiscuz