Întâlnesc din ce în ce mai frecvent ideea greșită că noile curente de parenting promovează o educație în care limitele puse copiilor ar trebui să fie inexistente. Termenul de parenting e folosit în acest context sub o aură peiorativă, ca și cum cineva a inventat un nou mod de a crește copiii, pe care încearcă să îl vândă părinților. Realitatea e că există de asemenea și o minoritate de părinți care au interpretat în mod greșit principiile curentelor de parenting pozitiv, ducând permisivitatea la o extremă ce dăunează în primul rând dezvoltării copilului. Nu o să discut prea mult despre clasificarea diverselor curente de gândire în creșterea copiilor, ci despre limite. Așadar, au copiii nevoie de limite? Cum punem limite?

Sunt limitele necesare?

Cu siguranță! Și acest lucru e consemnat de toate curentele oficiale de parenting, indiferent de orientare. Orientarea dă însă felul în care se recomandă setarea limitelor.

De ce au nevoie copiii de limite?

Câteva motive pentru care copiii au nevoie de limite:

  • pentru a fi în siguranță atât ei, cât și cei din jur, cei cu care interacționează
  • pentru a învăța să se adapteze regulilor general acceptate ale societății
  • pentru a-și dezvolta autocontrolul și capacitatea de a-și frâna impulsivitatea (copiii nu se nasc cu abilitatea perfect dezvoltată de autocontrol al comportamentului, iar setarea de limite, empatic, cu respect față de copil și atunci când acestea sunt necesare ajută copilul să le internalizeze și să își dezvolte capacitatea de autocontrol).
  • pentru a-i oferi un sentiment de siguranță și consecvență

În teorie pare simplu…în realitate, discuția despre limite suscită întotdeauna discuții aprinse. Iar a pune limite în maniera potrivită copilului pare a fi pentru mulți părinți o probă în sine. De ce? Pentru că discuția despre limite se polarizează aproape inevitabil la extreme: avem de o parte părinții care abuzează de limite, pe de altă parte părinții care consideră că un copil nu are nevoie de limite. Ca în majoritatea dilemelor de acest gen, adevărul e însă la mijloc.

De ce nu e bun abuzul de limite?

Tabăra părinților / bunicilor / îngrijitorilor care utilizează limitele la modul extrem va spune întotdeauna că cel mai eficient mod de a crește un copil și de a-l face adult responsabil e să te asiguri că cel mic nu îți iese din  vorbă, sau că un copil trebuie să știe întotdeauna unde îi e locul, sau că un copil nu are niciun cuvânt de spus în fața părintelui.

Adulții din această categorie tind să utilizeze limitele la modul excesiv,  uneori autoritar, limitând de fapt nevoia firească de dezvoltare a unui copil. Există de cele mai multe ori o prăpastie între nevoile normale ale copilului (de joacă, de explorare, de exprimare a emoțiilor), particularitățile lui normale de dezvoltare (capacitate redusă de concentrare a atenției comparativ cu cea a adultului, capacitate mai mică de autocontrol, etc.) și ceea ce crede adultul că ar trebui să se întâmple, felul în care își înțelege propriul copil, comportamentul acestuia.

Abuzul de limite poate fi evident. Cum e cazul limitelor nepotrivite nivelului de dezvoltare a copilului (ex:  limitarea supturilor de confort, limitarea contactului fizic cu copilul într-o fază de dezvoltare în care nevoia de apropiere e maximă, din teama de a nu răsfăța copilul) sau a limitelor agresive, punitive (limita devine pedeapsă, în situați extreme e însoțită și de agresivitate ex bătaia poate fi pentru unii părinți principala modalitate de a pune limite) .

În unele situații ceea ce eu numesc abuz de limite e mai puțin evident. Spre exemplu cazul părintelui / bunicului care din teama ca cel mic să nu pățească ceva, îi limitează acestuia comportamente normale de explorare, de joc, mascând totul sub argumentul protecției, al grijii față de copil sau chiar al unei presupuse incapacități al acestuia de a derula activități altfel normale pentru vârsta sa (ex nu îl las să se dea cu bicicleta la o vârstă la care alți copii o fac, pentru că al meu nu este capabil să o facă la fel de bine).

Ce se întâmplă cu copiii care nu au parte de limite atunci când e cazul?

Există și părinți care din diverse motive (propria copilărie în care părinți au fost autoritari, fie nu s-au pus limitele necesare, teama de a pierde afecțiunea copilului, teama de a-i îngrădi libertatea, etc.)  nu reușesc sau nu vor să limteze comportamentul copiilor atunci când este cazul. E o graniță sensibilă între a pune limita care trebuie și a frâna un comportament firesc al copilului, pe care acești părinți probabil că nu o percep sau pe care nu o ating. Însă acest gen de comportament îi privează pe copii de o șansă de a-și dezvolta autocontrolul. Punând limitele necesare, atunci când se impun, îi învățăm de fapt pe copii să internalizeze această acțiune, ajungând ca în timp să își limiteze singuri comportamentele inadecvate. Dezvoltăm în acest mod autcontrolul.

Dar noi în ce tabără ne regăsim? Suntem autoritari sau permisivi?

Intuiția și experiența practică îmi spun că majoritatea dintre noi, în încercarea de a pune limite eficente, cu blândețe, vom cocheta cu ambele stiluri încercând să găsim echilibrul. Stilul nostru parental este în mod indiscutabil influențat de felul în care noi înșine am fost crescuți și de sensul pe care l-am dat acestei experiențe, felul în care am reușit să o integrăm în viața noastră.

Așadar, cum punem limitele care trebuie?

  • ascultând copilul, înțelegând sursa comportamentului , a acțiunii pe care vrem să o limităm
  • validând emoțiile și trăirile copilului, menținând conectarea cu el. A pune limite nu îseamnă a ne retrage afecțiunea, respectul, empatia pe care ar trebui să o arătăm în mod obișnuit copiilor noștri.
  • alegând limitele adecvate vârstei, cu respect față de copil, atunci când acestea sunt necesare
  • explicând copilului, pe înțelesul său, necesitatea lor și consecințele comportamentului său în absența limitelor
  • menținând conectarea emoțională cu copilul (limităm comportamentul, nu și emoțiile asociate acestor limitări)
  • controlându-ne propriul comportament (evităm să transforăm limita în pedeapsă, să țipăm, să devenim agresivi)

Mai multe articole pe această temă, cu explicații practice, exemple concrete:

Cum să punem limite în mod eficient? – Laura Markham

Ce se întâmplă dacă pui o limită și copilul o ignoră? – Laura Markham

Cum punem limite cu respect? – Romelia Dragnea

Setting limits with young children – Hand in Hand Parenting

Limite și reguli – Gang Blog

 

Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.

Daca ti-a placut acest articol apasa Like paginii Inbratelamami. In cazul in care doresti o consultatie in alaptare foloseste pagina de contact sau alatura-te comunitatii din grupul de sprijin In brate la mami - sprijin in alaptare


Implica-te in discutie, lasa un comentariu

Ai gasit util articolul ? Lasa un comentariu

avatar
wpDiscuz