Printre cărțile “de parenting” pe care le recomand părinților se numărăr și Open, carte autobiografică a lui Andre Agassi. O recomandare atipică ați spune, însă e una dintre cele mai realiste descrieri ale performanței așa cum este ea văzută din perspectiva copilului perfomer. Andre Agassi este incontestabil unul din cei mai celebri jucători de tenis din lume. Cum a ajuns la această performanță? Și ce l-a făcut să recunoască, cu o sinceritate debordantă, că în toată cariera sa a urât de fapt tenisul? După zeci de ani în care la fiecare interviu acordat, își declama o admirație (falsă) despre tenis. În spatele poveștii de succes stă însă copilul, adolescentul, adultul Andre Agassi adesea confuz, rebel (la un moment dat consumator de droguri și asta era să îl coste cariera sportivă), care a urât de fapt dintotdeauna sportul care l-a adus pe culmile gloriei. Atât de mult încât nici el, nici soția sa, Steffi (cu o poveste similară) nu și-au încurajat copiii să joace tenis. Mai jos, câteva pasaje din cartea Open:

“Am șapte ani și vorbesc singur pentru că m-e frică și pentru că sunt singura persoană care mă ascultă. Respirând, îmi șoptesc Lasă-te Andre, renunță. Lasă racheta și ieși de pe acest teren. Du-te în casă și ia-ți ceva bun de mâncare. Joacă-te cu Rita, Philly sau Tami. Stai cu mama cât tricotează sau face un puzzle. Nu sună frumos? N-ar fi ca și cum ai fi în rai, Andre? Pur și simplu să te lași? Să nu mai joci niciodată tenis?”

Dar nu pot. Nu doar din cauză că tatăl meu m-ar fugări în jurul casei cu racheta, dar ceva înăuntrul meu, un mușchi ascuns, nevăzut, nu mă lasă. Urăsc tenisul, îl urăsc din toată inima și, cu toate acestea continui să-l joc, lovesc mingea mai departe, toată dimineața și toată după-amiaza, pentru că nu am de ales. Indiferent cât de mult aș vrea să mă opresc, nu o fac. Mă implor în continuare pe mine însumi să mă opresc și joc mai departe, iar această prăpastie, această contradicție între ce vreau să fac și ce fac de fapt este esența vieții mele.

Momentan, ura mea față de tenis e concentrată asupra dragonului, o mașină de mingi care scuipă flăcări, modificată de tatăl meu…Tatăl meu a făcut dragonul să fie înfricoșător în mod intenționat. I-a făcut un gât lung dintr-un tub de aluminiu și un cap mic de aluminiu, care sare înapoi ca un bici de fiecare dată când dragonul trage. A pus , de asemenea, dragonul pe o bază înaltă de câteva picioare și l-a mutat lângă fileu, astfel încât dragonul să fie deasupra mea. La șapte ani, sunt scund pentru vârsta mea. …Dar când stau față în față cu dragonul par minuscul. Mă simt minuscul, neajutorat.

Tatăl meu vrea ca dragonul să fie deasupra mea nu doar pentru că astfel îmi atrage atenția  și respectul. Vrea ca mingile ieșite din gura dragonului să aterizeze la picioarele mele ca și cum ar fi aruncate dintr-un avion. Traiectoria face ca mingile să fie practic imposibil de trimis înapoi în mod convențional: trebuie să lovesc fiecare minge din săritură, altfel sare peste capul meu. Dar nici măcar asta nu e de ajuns pentru tatăl meu. -Lovește mai devreme, strigă. Lovește mai devreme. Tatăl meu strigă totul de două ori, uneori de trei ori, alteori de zece. […]

Fiecare a treia minge trasă de dragon lovește o minge care e deja pe jos, sărind nebunește într-o parte. Îmi schimb poziția în ultima clipă, prind mingea mai devreme și o trimit inteligent peste fileu. Știu că acesta nu e un reflex obișnuit. Știu că sunt puțini copii în lume care ar fi văzut acea minge, cu atât mai puțin ar fi lovit-o. Dar nu mă mândresc cu reflexele mele și nu primesc laude. E ceea ce trebuie să fac. Fiecare lovitură reușită e firească, fiecare ratare e o criză.

Tatăl meu spune că, dacă lovesc 2500 de mingi pe zi, voi lovi 17 500 pe săptămână, iar la sfârșitul unui an, voi fi lovit aproape un milion de mingi. Crede în matematică, spune el, cifrele nu mint. Un copil care lovește un milion de mingi pe an va fi invincibil. […]

Tatăl meu a ridicat dușmanul cu cincisprezece centimetri mai sus decât este regulamentar, pentru a-l face mai dificil de evitat. Dacă reușesc să dau peste fileul tatălui meu, el își imaginează că nu voi avea nicio problemă ca într-o zi să dau peste fileul de la Wimbledon. Ce vreau eu nu contează. Uneori mă uit la Wimbledon la televizor cu tatăl meu și amândoi ținem cu Bjorn Borg, pentru că e cel mai bun, nu se oprește niciodată, seamănă cel mai mult cu dragonul – dar eu nu vreau să fiu Borg. Îi admir talentul, stilul, energia, capacitatea de a se contopi cu jocul, dar dacă voi avea vreodată aceste calități , aș vrea să le folosesc mai degrabă pentru altceva decât pentru Wimbledon. Pentru ceva ce să aleg eu. […]

Am lucrat atât de mult la voleuri, încât nu mai văd terenul. Nu se vede nicio pată de ciment verde sub mingile galbene. Merg alunecând, târându-mă ca un bătrân. …

Se întoarce, mă vede că mă uit. – La ce naiba te uiți? Continuă să lovești! Continuă să lovești! -Mă doare umărul. Nu mai pot să dau nicio minge.   Mai dau trei. – Nu mai pot continua niciun minut.  Continui încă zece. […]

O altă amintire timpurie, cum mergeam prin Vegas cu tatăl meu și agentul imobiliar. Ar fi fost amuzant dacă n-ar fi fost înfricoșător.  Casă după casă, chiar înainte ca mașina agentului să apuce să oprească, tata sărea și mergea n partea din față. Agentul, pe urmele tatălui meu, pălăvrăgea despre școli locale, rata criminalității, rata dobânzii, dar tatăl meu nu-l asculta. O ținea drept înainte și se năpustea în casă, pein sufragerie, prin bucătărie, până la curtea din spate unde-și scotea ruleta de măsurat și măsura zece metri pe douăzeci și cinci, dimensiunile unui teren de tenis. De fiecare dată striga: – Nu se potrivește! Hai! Să mergem! … În cele din urmă am văzut o casă a cărei curte din spate era atât de mare încât tatăl meu nu a avut nevoie să măsoare suprafața. Stătea doar în mijlocul curții, întorcându-se încet, privind lung, rânjind, întrevăzând viitorul. – Vândută, a spus încet. […]

Nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă vreau să fac tenis, cu atât mai puțin dacă vreau să-l transform în viața mea. De fapt, mama mea era convinsă că sunt născut să fiu predicator. Îmi spune însă că tatăl meu hotărâse cu mult înainte să mă nasc că voi fi jucător de tenis profesionist. La un an, adaugă ea, am dovedit că tatăl meu avea dreptate. Privind un meci de ping-pong, îmi mișcam dar ochii, nu și capul. Tatăl meu a chemat-o pe mama. – Uite, a spus. Vezi cum se mișcă doar ochii? E ceva înnăscut.

Îmi spune că, pe când eram încă în pătuț, tatăl meu a atârnat un dispozitiv mobil cu mingi de tenis deasupra capului meu și m-a încurajat să le lovesc cu o rachetă ping-pong pe care mi-o lipise pe mână. La trei ani mi-a dat o rachetă din lemn de traforaj și mi-a spus să lovesc ce vreau. M-am specializat în solnițe. Îmi plăcea să le servesc prin ferestre, Am servitun as în câine Tatăl meu nu s-a supărat niciodată. Se supăra pe multe lucruri, dar nciodată petru că loveam ceva tare cu racheta. La patru ani, mă punea să joc cu vedete ale tenisului care treceau prin oraș, începând cu Jimmy Connors. Tatăl meu mi-a spus că Jimmy Connors a fost unul dintre cei mai buni ucători ai tuturor timpurilor. Pe mine m-a impresionat mai tare că avea o tunsoare castron ca a mea. Când am terminat de jucat, Connors i-a spus tatălui meu că voi aunge cu siguranță foarte bun. – Știu deja asta, a spus tatăl meu, plictisit. Foarte bun? Va fi numărul unu în lume.   Nu avea nevoie de confirmarea lui Connors. Căuta pe cineva care mi-ar fi putut da un nume. […]

Rita, sora mea cea mare, Phily, fratele meu mai mare și Tami – toți joacă bine tenis. Suntem ca familia von Trapp a tenisului. Dar eu, cel mai mic, Prâslea, sunt cel mai bun. Tatăl meu îmi spune acest lucru, le spune fraților mei, îi spune domnului Fong. Andre este alesul. De aceea tatăl meu îmi acordă cea mai multă atenție. Sunt ultima speranță a clanului Agassi. Uneori îmi place atenția specială a tatălui meu, alteori aș prefer să fiu invizibil, pentru că tatăl meu poate fi înfricoșător. […]

  • Tu ai o mentalitate diferită de a lui Philly. Tu ai talent. Ești focos, ești norocos. Te-ai născut cu o potcoavă în cur.

Spune acest lucru o dată pe zi. Uneori îl spune cu convingere, alteori cu admirație, uneori cu invidie. Mă îngălbenesc când îl spune. Mă tem că i-am luat norocul lui Philly, că I l-am furat cumva, pentru că dacă eu m-am născut cu o potcoavă în cur, Philly s-a născut cu un nor negru deaspura capului. Când Philly avea opt ani, și-a rupt încheietura mâinii căzând de pe bicicletă, și-a rupt-o în trei locuri și acesta a fost începutul unui șir neîntrerupt de ghinioane. Tatăl meu a fost atât de furios pe Philly, încât l-a obligat să joace în continuare în turnee, cu toate că avea încheietura mâinii ruptă, ceea ce i-a agravat problema, care a devenit cronică și i-a distrus jocul pentru totdeauna …Îl privesc pe Philly cum pierde și îmi spun: obiceiuri proaste plus ghinion – o combinație mortală. Îl privesc și când se întoarce acasă după o înfrângere dură. Se smte atât de rău, încât poți vedea acest lucru pe fața lui, iar tatăl meu îl face să se simtă și mai rău. Philly stă într-un colț, luptându-se cu sine însuși în legătură cu înfrângerea, dar măcar e o luptă dreaptă, unu contra unu. Apoi apare și tatăl meu. Intervine și se aliază cu Philly, împotriva lui Philly. Îl face în fel și chi, îl pălmuiește. În mod firesc asta ar trebui să-l distrugă pe Philly. Cel puțin ar trebui sp-l facă să-mi poarte pică, să-l facă să se ia de mine. În loc de asta, după fiecare agresiune verbală și fizcă din partea lui și a tatălui meu, Phily e ceva mai atent cu mine, mai protector. Mai blând. Nu vrea să îi împărtășesc soarta. Din acest motiv, chiar dacă ar fi un ratat înnăscut, eu îl socotesc pe Philly învingătorul absolut. […]

Câștig primele șapte turnee la categoria de vârstă sub zece ani. Tatăl meu nu are nicio reacție. Nu fac decât ceea ce trebuie să fac. Mergând înapoi peste Hoover Dam, mă uit la toată apa acumulată în spatele peretelui masiv. …Mă gândesc la furia înmagazinată de tatăl meu ca la râul Colorado oprit de Hoover Dam. Nu e decât o chestiune de timp până când va izbucni. Nu e nimic de făcut decât să te agăți de pământ. Pentru mine asta înseamnă să câștig. Să câștig mereu. […]

Urăsc TOATE turneele de junior, dar pe cele naționale cel mai mult, pentru că miza e mai mare și se joacă în alte state, ceea ce înseamnă bilete de zbor, moteluri, mașini închiriate, mese la restaurant. Tatăl meu dă bani. Investește în mine și, când pierd, s-a dus încă o parte din investiția lui. Când pierd, trag în jos tot clanul Agassi. […}

Cu cât sunt mai bun la tenis, cu atât sunt mai slab la școală, ceea ce mă chinuiește. Îmi plac cărțile, dar mă simt depășit de ele. Îmi plac profesorii mei, dar nu înțeleg mare lucru din ce spun. Nu par să învăț sau să procesez lucrurile la fel ca ceilalți copii. Am o memorie de fier, dar am probleme de concentrare. Am nevoie ca lucrurile să mi se explice de două-trei ori. (Poate de aceea tatăl meu țipă totul de două ori?) De asemenea, știu că pe tatăl meu îl deranează fiecare moment pe care îl petrec la școală, este în detrimentul timpului petrecut pe teren. De aceea, faptul că îmi displace școala, că nu mă prea descurc la școală, mi se pare un act de loialitate față de tatăl meu […]

După ani de zile în care l-am auzit pe tatăl meu ocărându-mi greșelile, o înfrângere m-a făcut să mă ocărăsc eu însumi. L-am interiorizat pe tatăl meu – nerăbdarea lui, perfecționismul, mânia – până când vocea lui nu doar sună ca a mea, este a mea. Nu mai trebuie să mă tortureze tatăl meu. Începând fin această zi, pot să o fac și singur”

Open. O autobiografie, Andre Agassi, Victoria Books, Editura Publica, 2009

Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.

Daca ti-a placut acest articol apasa Like paginii Inbratelamami. In cazul in care doresti o consultatie in alaptare foloseste pagina de contact sau alatura-te comunitatii din grupul de sprijin In brate la mami - sprijin in alaptare


Implica-te in discutie, lasa un comentariu

Ai gasit util articolul ? Lasa un comentariu

avatar
wpDiscuz