Foarte des mi se întâmplă să vorbesc cu mame care îmi spun că bebelușul lor nu se oprește din plâns, sau că plânge toată ziua sau că plânge și nu știu ce să îi mai fac. Atunci când un bebeluș plânge, el ne transmite cu siguranță un mesaj, prin intermediul unei forme de limbaj care îi este cea mai accesibilă. Atunci când o mamă îți spune că bebelușul plânge toată ziua, primul lucru pe care îl ai în vedere e să ajuți mama să evalueze situația – e copilul hrănit, schimbat, eructat? Are o stare de sănătate bună? A luat bine în greutate? A făcut caca, a făcut pipi? Cât? E nevoie să fie văzut de un medic? De cele mai multe ori se întâmplă ca răspunsurile la întrebările de mai sus să fie îmbucurătoare. Și atunci întreb:

„Ce se întâmplă când îl luați în brațe?”

„Evident, când îl iau în brațe se oprește din plâns, iar când îl pun jos începe din nou să plângă”

„….În acest caz pare că ați găsit răspunsul, luați-l în brațe….”

„Da, dar evit să fac asta pentru că nu vreau să se învețe în brațe și apoi să vrea să stea doar în brațe.”

„Credeți-mă pe cuvânt când vă spun că nu cunosc niciun adolescent de 18 ani care să vrea să stea doar în brațe…..”

Dacă încă nu am pierdut interesul și deschiderea mamei, continuu prin a-i spune cât de bine îi este bebelușului în brațele ei, cât de important este pentru dezvoltarea fizică și neurologică a lui bebe. Cât de mult îl poate ajuta acest ținut în brațe să se dezvolte normal. Dacă nici după asta nu am pierdut interesul mamei, îi explic că are la dispoziție modalități comode de a-și ține bebelușul în brațe și de regulă o direcționez către un grup de babywearing.

Această postare nu este despre bebeluși care plâng (Apropos dacă aveți un bebeluș care plânge toată ziua, mai ales ținut în brațe – și instinctul vă spune că ar fi bine să fie văzut de un medic sau alăptarea evaluată de un consultant în alăptare – ascultați-vă instinctul). Ci, despre teama noastră de a ne ține bebelușii în brațe. E o temere cu care mă întâlnesc frecvent. Pare a fi un mit transmis din generație în generație, pe care părinții îl asimilează cu anxietate. „Și, ce ne recomandați să facem ca să nu se învețe în brațe?” e o întrebare autentică și genuină, pusă uneori și de cei mai atenți părinți.

De unde teama de în brațe?

În orice societate, principiile de creștere a copiilor se transmit dinspre generațiile mai vechi, spre cele mai noi. Cutumele, proverbele și zicătorile despre creșterea copiilor vor continua întotdeauna să existe, în paralel chiar și cu cea mai bogată literatură de parenting. Am supraviețuit ca specie tocmai pentru că ne-am ținut bebelușii în brațe. Se spune că reflexul Moro (unul din principalele reflexe evaluate la nou născuți) a apărut de-a lungul evoluției umane tocmai pentru a-l ajuta pe nou născut să se agațe mai bine de mama sa, în cazul în care s-ar fi dezechilibrat și ar fi riscat să cadă din brațele în care era purtat aproape toată ziua. Așadar, de la începuturile umanității am fost purtați în brațe. Totuși cum de am evoluat spre a ne fi teamă să ne ținem bebelușii în brațe? Cum de la un moment dat în istoria noastră s-a inserat această temere ce sfidează instinctul? Cum se face că stră – stră – stră – stră bunica își lua bebelușii după ea și îi purta aproape peste tot în brațe, iar de la mamele noastre am aflat contrariul?

Teoria disonanței cognitive

Cu siguranță trebuie să fie ceva în istoria personală sau colectivă. Mă raportez acum la mamele noastre – bunicile pe care deseori le auzim amenințându-ne cu efectele negative ale luatului în brațe. Forțate să se întoarcă (majoritatea) după 3 luni de zile de la naștere, la muncă au fost nevoite să găsească strategii prin care să se adapteze. Și să își reducă disonanța cognitivă (ce reprezintă o stare de stress mental pe care un individ o resimte atunci când trebuie să opereze simultan cu două sau mai multe credințe, idei, valori contradictorii. Sau atunci când un individ face  ceva contrar credințelor, ideilor, valorilor la care a aderat. Ca orice stare de disconfort mental, ea se cere redusă).

Acum să revenim la mamele noastre forțate să se reîntoarcă la muncă la scurt timp de la naștere. Ce alternativă aveau? Aproape niciuna. Prinse între instinctul de a sta cât mai aproape de bebelușii lor și realitățile unei vieți dificile și-au redus în acest mod disonanța cognitivă – distanțându-se de sursa conflictului interior, adică începând să creadă că e ceva rău în a-și ține bebelușii în brațe.

Parenting-ul pe vremea mamelor noastre

Mama mea îmi povestea că după vârsta de 3 luni, când s-a întors la muncă, am fost crescută de vecina de vis a vis. Mama pleca dimineața la muncă și mă lăsa dormind într-un coșuleț, la vecina din ușa alăturată. Pentru că vecina făcea o treabă atât de bună și se pricepea atât de bine la copii, în timp ce mama mea se simțea atât de nesigură în rolul de mamă,  mă mai recupera abia seara. Principala mea figură de atașament nu a fost în acea perioadă mama (care mă iubea enorm, cu siguranță), ci vecina de vis a vis. Un prieten mi-a povestit că a rămas singur acasă de la câteva luni de viață – părinții săi, relocați din altă localitate, lucrau în schimburi diferite – unul dimineața și celălalt seara, iar între cele două schimburi exista o „fereastră” neacoperită – un părinte pleca la muncă mai devreme cu jumătate de oră decât se întorcea celălalt. În tot acest timp, el, un bebeluș de câteva luni rămânea nesupravegheat.

Noi ne putem declara norocoase că avem privilegiul de a sta 2 ani de zile, acasă cu copiii. Dar în alte țări civilizate al lumii (ex SUA), mamele se întorc la muncă înainte să li se termine perioada de lăuzie. Nu e de mirare că e țara cu cea mai bogată literatură în domeniul sleep training-ului.

10 argumente pe înțelesul tuturor, pentru a vă lua copilul în brațe

Dacă nu v-am pierdut pe drum și ați avut răbdarea să citiți până la capăt, iată 10 argumente pentru a ne ține cât mai mult copiii în brațe. Versiunea detaliată și cu referințe științifice o puteți citi aici și aici

• Bebelușul este mai fericit, nivelurile lui de stres sunt reduse
• Bebelușul plânge mai puțin
• Bebelușul doarme mai bine
• Mama este mai relaxată
• Riscul de depresie postpartum este redus
• Bebelușul crește mai bine în greutate
• Creierul bebelușului se dezvoltă mai bine
• Bebelușul respiră mai bine, inima îi bate într-un ritm normal, nivelurile de glucoză sunt normalizate
• Alăptarea decurge mai ușor și mama produce mai mult lapte
• Conectarea emoțională cu bebelușul este mai ușoară atât pentru tată, cât și pentru mamă

Foto Barbara W, Flickr