Cea mai dură lecție de parenting a fost, pentru mine, să descopăr că atunci când îmi ating limitele, mă transform în părintele care nu vreau să fiu, în prototipul pe care am încercat conștient, să îl evit tot timpul și de care am încercat să mă detașez. Aud frecvent părinți care spun că în anumite momente, fără să vrea, pun în pratică exact acele lucruri pe care le detestau la părinții lor. Ca și cum atunci când deschid gura, nu vorbesc ei, ci mama sau tatăl lor.

Pe măsură ce T. a crescut am constatat că îmi e din ce în ce mai greu să mă joc cu el. Să cobor la nivelul lui, pe podea și să intru în lumea sa. Credeam despre mine că mă descurc onorabil, însă totul până în punctul când venea momentul conexiunii prin joc, când mă blocam efectiv. Nici măcar încercările mele conștiente de a face asta (știți reminder-urile de genul azi trebuie să îți îmbrățișezi copilul de X ori, etc) nu mă ajutau prea mult. Rațional înțelegeam necesitatea jocului împreună, emoțional mă simțeam blocată și incapabilă să acționez. Mi-am dat seama că mama mea, la rândul ei nu avea timp să se joace cu mine. Și cât de mult tânjeam după jocul cu ea, dar ea nu avea efectiv niciodată timp să coboare la nivelul meu, pe covorul din sufragerie pentru a ne juca împreună.

Într-una din zilele în care am rămas singură acasă cu T. și cu R. mi-am ieșit din fire. T. avea un tantrum dintr-un motiv aparent banal. Vroia în mod evident să petrec mai mult timp cu el, dar eu eram în brațe cu un bebeluș ce îmi reclama atenția și începea să plângă de fiecare dată când îl puneam jos. În acel moment am țipat atât de tare la T. încât a început să plângă. Ajunsesem la un punct limită, la un nivel ridicat de stres pe care nu mai știam cum să îl gestionez, așa că am răbufnit. Nu îmi venea să cred cum până atunci priveam cu bucurie detașată aproape orice gest al lui T, până și mâzgălitul pereților (îmi părea semn de mare prilej de dezvoltare senzorială), iar acum nu mai eram capabilă să gestionez o piesă de puzzle aruncată pe jos. Nu piesa de puzzle era de vină, nu lucrul mărunt pe care îl făcuse copilul meu care reacționase normal pentru vârsta sa, ci faptul că eu am atins un punct limită. Și mi-am adus aminte că la fel ca tatăl meu, în situații de stres, mi-am pierdut firea și am început să țip. Parcă atunci când am deschis gura nu eram eu, ci tatăl meu…

Felul în care părinții ne-au crescut influențează felul în care noi ne creștem copiii și uneori, această influență poate trece dincolo de eforturile noastre conștiente. Am auzit de foarte multe ori la prietenii din jurul meu, care sunt și ei părinți, că oricât de mult ar încerca să evite acele comportamente care nu le-au plăcut la părinții lor, în situații de stres au manifestat în mod automat, exact comportamentul de care se fereau cel mai mult.

Înmagazinăm felul în care părinții noștri s-au comportat cu noi, felul în care am fost crescuți, în memoria procedurală (implicită). E un tip de memorie ce nu are nevoie de cuvinte, am început practic să stocăm amintiri implicite încă din perioada intrauterină și până să ajungem să putem vorbi. De fapt în memoria implicită stocăm toate automatismele pe care le facem – mersul, mâncatul, etc. Sunt amintiri a căror reactualizare nu are nevoie de cuvinte, dar care ne face să acționăm pe pilot automat. Memoria implicită ne aduce în prim plan lucruri care sunt ca o a doua natură pentru noi. Nu ne gândim la felul în care mergem sau în care ținem lingura în mână atunci când mâncăm, nu-i așa? Odată înmagazinată acea succesiune de activități în memoria implicită, ea se derulează automat. La fel se întâmplă și cu felul în care părinții au interacționat cu noi în primii ani de viață. Așa se explică de ce, chiar și atunci când încercăm conștient să evităm față de copiii noștri acele comportamente care ne-au deranjat la părinții noștri, tocmai acelea ies în mod automat la suprafață. Așa se explică de ce oricât de multe cărți de parenting am citit, pur și simplu din gura noastră ies uneori lucruri pe care nu le-am vrea rostit față de copiii noștri.

Totuși care e soluția pentru a le evita? Ei bine, memoria implicită este și o memorie a emoțiilor. Cum nu are nevoie de o cale rațională de înmagazinare a amintirilor, abordarea de “vindecare” e cea emoțională. În cazul meu, cel legat de imposibilitatea aparent inexplicabilă de a mă juca cu T., nu a ajutat aproape deloc faptul că știam rațional cât de important e jocul alături de copilul meu. Nu m-a ajutat deloc teoria. În schimb, declick-ul a venit când am accesat propriile mele emoții legate de jocul alături de părinții mei, din perioada copilăriei. Și am înțeles în acest fel de unde vine blocajul.

Despre atașament, interacțiunea cu părinții și memoria implicită, dar și “vindecarea” acestora am scris și aici, în urma workshop-ului susținut de dr Dan Siegel la București.

Explicații găsiți și în filmul de mai jos.

 

Foto Todd Huffman, Flickr

Sunt psiholog și consultant în alăptare acreditat internațional IBCLC din Brașov. Ariile mele de interes sunt: psihologia perinatală și psihologia copilului mic, somnul copilului alăptat, relactarea, frenurile restrictive și mecanismele disfuncționale de supt, alăptarea în contextul reîntoarcerii la muncă.

Daca ti-a placut acest articol apasa Like paginii Inbratelamami. In cazul in care doresti o consultatie in alaptare foloseste pagina de contact sau alatura-te comunitatii din grupul de sprijin In brate la mami - sprijin in alaptare


Implica-te in discutie, lasa un comentariu

Ai gasit util articolul ? Lasa un comentariu

avatar
wpDiscuz