Mi se întâmplă să interacționez cu mame care au nevoie de sprijin în alăptare și să mă lovesc de ceva extrem de frustrant. Mama, bine intenționată și dornică să își crească copilul cât mai bine se informează înainte de naștere, dar o face din surse greșite. Cărți în care se vorbește de alăptare, scrise de persoane care nu au nicio competență în domeniul hrănirii sugarilor. Nici nu vă puteți da seama cât de greu e să desfaci răul făcut de o carte ce implantează idei greșite. Și cât de frustrant e să vezi cum poate fi distrusă o relație frumoasă de alăptare, ce a debutat bine, fără probleme, de idei de tipul alăptării la program, al training-ului de somn, etc.

Mi-am propus să fac o listă de cărți pe care mamele interesate de alăptare și creșterea copilului mic le pot citi, dar și o listă de cărți pe care să le evite.

La categoria EVITAȚI dacă doriți să alăptați, aș plasa fără îndoială cartea Alethei Solter „Bebelușul meu înțelege tot”. Carte ce desființeaza alăptarea la cerere, parenting-ul responsiv și face mama să creadă că dacă își va asculta instinctele va crește un copil inadaptat.

Vă redau câteva pasaje

 “Sugarii din țările industrializate o pot duce bine indiferent dacă sunt hrăniți frecvent sau la interval de câteva ore” Comentariul meu – nu nu este nicio diferență între principiile după care funcționează organismul unui copil dintr-o țară neindustrializată și cel al unui copil dintr-o țară industrializată. Am întâlnit suficient de multe cazuri de sugari care au ajuns la spital deshidratați pentru că nu erau alăptați la cerere. Nu riscați sănătatea copilului aplicând astfel de sfaturi.  Credeți-mă nu e deloc plăcut să ajungi la spital cu un copilaș în pragul comei hipoglicemice, Bebelușii au o capacitate mică a stomacului, laptele matern se digeră repede, norma biologică a speciei umane este ca puiul de om să fie alăptat frecvent și la cerere, iar asta se reflectă în compoziția laptelui matern. Cartea Alethei Solter ne face să credem că doar în societățile rudimentare e necesară alăptarea la cerere, însă nu amintește de un aspect important (probabil pentru că autoare nu îl știa la data la care a scris cartea). Laptele mamiferelor este speciospecific. Fiecare mamifer produce un lapte cu o compoziție diferită de cea a altui mamifer. Aceste aspecte au rezultat în urma selecției naturale. Mai pe înelesul tuturor natura a făcut un match perfect aș spune între nevoile puilor fiecărei specii de mamifer și laptele de care are nevoie. Pentru noi, oamenii, dată fiind vulnerabilitatea mai mare a nou născuților umani a selectat un lapte mai scăzut în grăsimi comparativ cu al alor specii, dar mai bogat în lactoză, ceea ce ar favoriza hrăniri frecvente și contact permanent cu mama într-o perioadă de maximă vulnerabilitate.

„În condițiile existenței unui sistem sanitar modern nu ne mai temem atât de mult că bebelușii ar putea muri, putem așadar să ne concentrăm atenția încă de la început asupra dezvoltării psihice optime” Îmi este pur și simplu imposibil să înțeleg rațiunea din spatele unui astfel de argument cinic. Aletha Solter încearcă să își susțină ideea conform căreia alăptarea la cerere și de confort ar afecta dezvoltarea psihică a copilului, ca atare dată fiind medicina modernă  putem neglija această necesitate a alăptării la cerere pentru că oricum, dacăs e va întâmpla ceva, medicina va salva copilul? Să înțeleg că nevoia de a avea un copil sănătos nu merge mână în mână cu nevoia de a avea un copil dezvoltat optim din punct de vedere psihologic?

Cartea este plină de informații greșite despre alăptare (legate de supraalimentarea bebelușului alăptat și riscul de obezitate, de felul în care mama ar trebui să alăpteze de regulă doar dintr-un singru sân, de faptul că alăptări mai rare ar favoriza un somn mai bun pe timp de noapte, de faptul că în zonele cu climă mai rece nu e necesar ca bebelușul să fie alăptat atât de frecvent ceea ce aduce avantajul schimbării unui număr mai mic de scutece?!)

„Alimentarea în mod frecvent a bebelușilor în scopul consolării lor îi face să fie agitați și nervoși pe tot parcursul zilei și al nopții…Alimentarea se poate transforma cu ușurință într-un comportament de control pe care bebelușul învață să îl folosească pentru a-și reprima plânsul” Autoarea continuă prin a spune că nu există dovezi legate de nevoia unui copil de a suge și pentru altceva în afară de foame, informație pe care în prezent nu o putem considera sub nicio formă reală, existând dovezi ale efectelor beneficii ale supturilor nonnutritive. De asemenea, bebelușii nu pot dezvolta tipare de control și manipulare, ei nu posedă capacitatea de metacogniție până la vârsta de 12 luni.

De fapt întreaga teoriei a Alethei Solter, regăsită în lucrările sale, se bazează pe un concept nucleu. Acela al necesității imperative a sugarului de a se descărca prin plâns. Mamele sunt încurajațe să nu alăpteze pentru confort și să caute la modul proactiv situații prin care bebelușul s-ar putea descărca prin plâns. Vă asigur că această teorie nu a fost validată până în prezent și nici nu ar fi etic să studiem acest aspect la modul științific. Avem însă dovezi că plânsul în exces este dăunător pentru bebeluși, destabilizând funcționarea optimă a organismului. Vă invit să citiți un articol excelent pe această temă al lui Raylene Phillips, medic pediatru, consultant în alăptare IBCLC și Fellow al Academiei Americane de Pediatrie.

De asemenea, nu există nicio dovadă că a răspunde plânsului unui bebeluș oferind sânul, pentru a-l calma are efecte negative asupra dezvoltării sale psihice, așa cum suține Aletha Solter. Avem studii, e drept preliminare, dar care arată că atunci când nu se răspunde la plânsul bebelușilor, aceștia încetează să mai plângă la un moment dat, însă nivelurile lor de cortizol (hormon de stress) rămân ridicate. Se speculează că de fapt prin acest mecanism bebelușul intră pe un mod de avarie, de supraviețuire. Într-o astfel de circumstanță, bebelușul nu își descarcă traumele prin plâns așa cum susține Aletha Solter, ci continuă să fie stresat dar nu mai semnalizează acest lucru. Este o stare psihologică ce nu îl mai face deschis spre învățare și interacțiune optimă cu mediul și cu părintele.

Plânsul bebelușului semnalizează nevoia de liniștire, iar alăptarea este de cele mai multe ori cel mai eficient mod de liniștire. Chiar dacă nu funcționează întotdeauna este o resursă simplă la care putem apela. Contrar a ceea ce spune Aletha Solter, supturile de confort au un rol bine definit (inclusiv în îmbunătățirea digestiei la bebeluș, calmarea durerii), alăptarea reducând nivelul de cortizol și hormon ACTH și la mamă.

De asemenea, felul în care răspundem plânsului copiilor e unul din factorii care modelează și relația de atașament cu aceștia. Relația părinte – copil în primii ani de viață impactează felul în care copilul își dezvoltă și exrecită autocontrolul (se pare că autcontrolul ridicat este elementul cheie care diferențiază indivizii care au succes în viață la vârsta adultă, de cei care au mai puțin succes). Experiențele de învățare timpurii (ce încep imediat după naștere) modelează zone din creier responsabile și de autcontrol, așa cum ne arată acest excelent material editat de Stanford.

Felul în care răspundem nevoilor copiilor noștri, începând de la naștere, se asociază cu tiparul de atașament pe care copilul îl va dezvolta. Proximitatea și responsivitatea maternă se asociază cu un tipar de atașament sigur. Un tipar de atașament nesigur la 12-18 luni se asociază cu boli inflamatorii la vârsta adultă. Alăptarea nu este, în mod evident unica modalitate de a crea o relație securizantă de atașament, dar este un instrument la îndemâna oricărei mame de a fi responsivă față de copilul ei.

În definitiv ce vrem să îi învățăm pe copiii noștri? Că atunci când plâng nu le oferim un răspun consistent? Cum poate un părinte de bebeluș să diferențieze între nevoia reală a unui bebeluș de a fi liniștit (și prin alăptare) și cea de a se „descărca” emoțional prin plâns? Ce înseamnă prea mult plâns, prea puțin și care e punctul în care putem spune că un bebeluș s-a descărcat prin plâns în brațele noastre? Ca și consultant în alăptare pur și simplu nu pot să diferențiez între momentul exact în care copilul e suficient de hrănit și acela în care ar vrea să stea la sân pentru confort. Cumva, cele două aspecte sunt îmbinate, sunt un continuum.

Avem timp atunci când îngrijim un copil mic să gândim algoritmic după niște algorimi oricum incorecți? Cum? Dacă a stat la sân 15 minute? sau dacă a mâncat acum 30 de minute? și pare că vrea în continuare la sân?….Nu intrăm astfel fără să ne dăm seama într-un model al alăptării la program sau cel putțin al unei alăptări ce nu se mai bazează pe cererea copilului (cu toate consecințele negative pentru mama care chiar vrea să alăpteze)? Sau mai degrabă răspunsul corect e cel instinctual? E o întrebare complexă și în momentul în care suntem speriate ca mame să nu ne ascultăm instinctele, se poate ajunge la situații dramatice. Am întâlnit situații în care mame de bebeluși sau copii mici au rezistat eroic la sesiuni de plâns de câteva ore, cu copilașii în brațe. Nu pentru că nu exista nimic ce ar fi liniștit copilul, ci pentru că se temeau să le ofere liniștirea cu care se obișnuiseră deoarece citiseră că ar avea consecințe pe termen lung.

A nu se înțelege că am o problemă cu plânsul unui bebeluș, însă nu pot agrea lucrări fără fundament științific care susțin la modul obsesiv necesitatea ca un bebeluș să se descarce prin plâns și care vin la pachet cu sfaturi extrem de greșite și derutante despre alăptarea la cerere. În viața de părinte inevitabil  ne confruntăm cu situații în care bebelușii noștri plâng, fără ca noi să îi putem consola indiferent de ceea ce am face. Problema este că bazându-se pe teoriile Alethei Solter mulți părinți au înțeles că e bine ca bebelușul să plângă, aproape în orice context și că este rău ca ei să intervină altfel decât cel mult țindânu-i în brațe (dacă sunt hrăniți și schimbați). Oferind informații greșite despre alăptare cartea poate face ca multe mame să se îndoiască de necesitatea alăptării la cerere și pentru confort.

De ce astfel de cărți sunt încă la modă în România?

Această postare nu este o încercare de a demonta eforturile Alethei Solter. Încerc doar să arăt că anumite idei devin perimate odată cu trecerea timpului. Atunci când cumpără și îmbrățișează o carte de parenting, părinții ar trebui să treacă informația prin niște filtre. Cartea „Bebelușul meu înțelege tot” a fost editată pentru prima oară în 1984. Simpla reeditarea a unei cărți, pe motiv că vânzările au fost mari, nu e un indiciu că teoriile din cartea respecivă mai sunt valabile în contemporaneitate. Sntem în 2016, iar cei peste 30 de ani scurși de la prima ediție au schimbat enorm felul în care înțelegem psihologia copilului de vârstă mică, dar și domeniul lactației umane.

Nu vă lăsați învăluiți de sfaturi despre alăptare date de persoane care nu sunt specialiști în domeniu. Atunci când vorbește despre alăptare și dă sfaturi în acest sens, Aletha Solter nu vorbește din pesrpectiva specialistului în domeniu (lactația umană nu e apanajul psihologiei), ci al unei mame autoare, ce s-a documentat citând studii din anii 80, o perioadă în care se diferențiau prea puțin particularitățile hrănirii la sân de cele ale hrănirii cu lapte praf.

Părintele se poate lăsa dus de valul unei cărți populare, recomandate ad hoc pe diverse grupuri. Nu este el cel responsabil să analizeze critic literatura în domeniu, el e doar receptorul informației. Mă surprinde însă că în continuare psihologi, educatori prenatali, chiar și consilieri în alăptare recomandă cartea fără să o fi analizat critic înainte sau fără să atragă atenția asupra aspectelor pozitive dar și asupra celor incorect tratate în carte. Probabil că această meteahnă ni se trage de la zeci de ani în care cercetarea românească a fost la pământ și ne-am pierdut (sau poate nu am avut niciodată) exercițiul de a raporta teorii vechi la viziunea contemporaneității.

Foto Tatiana Vdb, Flickr